Nu, nu mi-am revenit încă
.. cred ca e una dintre cele mai oribile nopți din viața mea. Nu pot sa dorm, gândurile despre tine nu ma lasă sa adorm. Îmi vin in cap imagini cu noi, amintiri de care pana acum am și uitat. Florile, cadourile, bomboanele mâncate prin te miri ce locuri, micile surprize apărute de nicăieri, toate parca și-au găsit drum către mine fix in seara asta. Și cireașa de pe tort care e responsabila pentru toate gândurile apărute din senin, nenorocita aia de brățara de la tine pe care ar fii trebuit s-o dau jos de la mana de cateva luni bune. Dar nu pot. Nu ma lasă inima.
Acum ceva timp am dat din nou peste acel mic puzzle cu poza noastră. Îți mai aduci aminte? Cel din scrisorile pentru tine, pe care mi le-ai înapoiat la un moment dat, deșii susțineai sus și tare ca le vei păstra pentru ca sunt cadoul meu pentru tine. L-am refăcut, și mi-am adus aminte de faptul ca o piesa lipsea din acel puzzle special pentru a-l completa împreuna când aveai sa te întorci din străinătate. Te-ai întors, dar puzzle-ul tot descompletat a rămas. Scotocind prin lucrurile pe care le mai aveam, am dat de lănțișorul cu bucata mea din yin și yang. Niciodată nu am știut “care ce bucata e” dar partea mea e cea albă. Partea “buna” cu puțin “rau” in ea. Dar stau și ma întreb.. care e partea buna in toată povestea dintre noi? Ah da. Partea in care tu ești, citez, “foartee bine”, iar eu încă stau și ma gândesc destul de des dacă ești fericit, dacă ești ok etc.
Am încercat sa păstrez cât de cât legătura cu tine dar m-a lovit brusc realitatea când mi-ai luat și ultimul mod in care puteam știi de tine. Aplicația care a suportat 99% din discuțiile noastre. Snapchat-ul. Nu le mai deschizi, nu te mai interesează, nu-mi mai răspunzi, nu te mai uiți, și nici măcar nu cred ca mai intri pe aplicație. Minunat. Mi-ai zis intr-un timp, “dacă ai nevoie de mine, lasa-mi un snap cu subînțeles, și te sun imediat ce pot”. Am făcut asta de zeci de ori. Ghici ce. Niciun apel. Te-am sunat, in momentul in care nu aveam la cine apela și erai singura persoana care mi-a venit in cap in momentul ăla. Ghici ce. Nu ai răspuns, ba mai mult, norocul a fost ca mi-ai scris. Dacă ma sunai, sigur acel “ți-am zis sa nu ma suni așa” ar fii avut un ton muuuult prea ridicat. Avem nevoie de ajutorul tău. Dura doua minute. Nu cred ca făceam rau nimănui. Dar așa sunt oamenii in general. Spun un lucru și fac altul.
Simt nevoia sa scriu toate lucrurile astea pentru ca efectiv simt ca nu mai pot. Nu cred in depresie dar starea pe care o am de câteva săptămâni, ma duce cu gândul la una. In fine, nu ma dau victima acum.
Știu ca probabil n-o sa vezi asta prea curând.. știu ca nu mai ai contul activ. Dar poate cândva, când îți amintești de mine prin clipele tale fericite, o sa vrei sa văd ce mai fac și preferând sa nu ma suni, o sa intri pe blogul meu. Poate o sa dai de textul asta și o sa-ți (re)dai seama cât de mult ai însemnat, însemni și vei însemna pentru mine. Ai grija de tine.
