Şi am simţit totul până la sânge, am simţit cum vorbele îmi mângâie pielea, cum sărutările se modelează pe sufletul meu, cum venele îmi zvâcneau când îmi promiteai că va fi bine, că suntem bine, că eu sunt şi tu eşti, că suntem şi că vom fi. Acum nu mai simt iubire, nu mai simt dorinţă şi pasiune, nu mai simt speranţă, nu mă mai simt întreagă. Acum vorbele îmi taie sufletul, sărutările s-au înfipt în amintire, iar promisiunile s-au înfipt în inimă, rănind-o, lăsând-o pustie şi însângerată. Am simţit, am trăit, am iubit. Am, dar tu nu ai. Tu nu ai simţit, nu ai iubit, ai rănit. Ai lăsat, ai fugit, nu te-ai uitat, dar ţi-ai amintit. Am văzut, am simţit, dar ai simţit şi tu. Ai simţit când a fost prea târziu, când eu deja nu mai… Ai lăsat, am lăsat şi eu, dar tu ai găsit… eu n-am găsit, dar nici n-am căutat. Te găsisem cândva şi am sperat că nu va trebui să caut din nou… Dar nu te găsisem, nu te găsisem întreg, erai fragmentat şi prins într-un trecut dureros. Şi am crezut… în mine, în tine, în faptul că va fi bine, că te pot face bine. M-a durut şi încă mă doare… doar că acum durerea mea nu mai aleargă, nu îmi mai suflă aer rece, nu mă mai arde ca apoi să mă îngheţe. Acum durerea mea valsează, face piruete, îşi lasă pelerina să cadă, se izbeşte şi se reîntregeşte, se înalţă, apoi intră în pământ, se întinde până la celălalt capăt al lumii, apoi se aşază pe umăr, aşteptând în tăcere… aşteptând o răzbunare.
