#teatru absurdului

[georgedogariu]

MARGUERITE: Pe mine ai să mă auzi, ai să mă auzi mai bine. (Regele e în picioare, nemişcat, tace.) Se întâmplă să visezi. Te laşi dus de vis, crezi că-i adevărat, îţi place. Dimineaţa, când deschizi ochii, două lumi se-ntrepătrund. Chipurile nopţii se topesc în lumină. Ai vrea să-ţi aminteşti, ai vrea să le reţii. Îţi alunecă printre degete, realitatea crudă a zilei le alungă. Ce-am visat? te întrebi. Ce s-a întâmplat? Pe cine am ţinut în braţe? Pe cine am iubit? Ce-am spus, ce mi s-a spus? Rămâi cu regretul vag după tot ce-a fost sau ce părea să fie. Nu mai ştii ce era în jurul tău. Nu mai ştii.

Eugen Ionescu, Regele moare

[georgedogariu]

MARIE, regelui: Dragostea e nebună. Dacă eşti nebun de dragoste, dacă iubeşti la nebunie, dacă iubeşti absolut, alungi moartea. Dacă mă iubeşti pe mine, dacă iubeşti totul, frica se topeşte. Te laşi purtat de dragoste, uiţi de tine şi uită şi frica de tine. Universul e întreg, totul renaşte, golul devine plin. REGELE: Sunt plin... plin de găuri. Mă mistuie. Găurile se lărgesc, n-au capăt. M-apucă ameţeala când m-aplec deasupra lor, mă sfârşesc.

Eugen Ionescu, Regele moare

[georgedogariu]

JULIETTE: Voi, statui, voi cei luminoşi sau cei întunecaţi, voi cei de demult, voi umbre, voi amintiri... MARIE: Învăţaţi-l seninătatea. GUARDUL: Învăţaţi-l indiferenţa. DOCTORUL: Învăţaţi-l resemnarea. MARGUERITE: Faceţi-l s-asculte de glasul raţiunii şi să-şi găsească pacea. REGELE: Voi, sinucigaşi, învăţaţi-mă ce să fac ca să-mi fie silă de viaţă. Învăţaţi-mă dezgustul. Ce drog să iau pentru asta? DOCTORUL: Pot să-i prescriu pastile euforizante, tranchilizante. MARGUERITE: Le-ar vomita. JULIETTE: Voi, amintiri... GUARDUL: Voi, chipuri de demult... JULIETTE: ...Care nu existaţi decât în amintire... GUARDUL: Amintiri ale amintirilor amintirilor... MARGUERITE: Trebuie să înveţe să cedeze un pic, apoi să renunţe cu totul. GUARDUL: ...Vă chemăm. MARIE: Voi, ceţuri, voi, stropi de rouă... JULIETTE: Voi, aburi, voi, nori... MARIE: Voi, sfinte, voi, înţelepte, voi, nebune, ajutaţi-l, eu nu-l pot ajuta. JULIETTE: Ajutaţi-l. REGELE: Voi, care aţi murit în bucurie, voi care aţi privit în faţă, voi care aţi fost martori ai sfârşitului vostru... JULIETTE: Ajutaţi-l pe rege. MARIE: Ajutaţi-l cu toţii, vă implor, ajutaţi-l. REGELE: Voi, morţi fericiţi, ce chip aţi avut în faţă, ce zâmbet v-a adus pacea şi v-a făcut să zâmbiţi? Care-i lumina din urmă care v-a limpezit? JULIETTE: Ajutaţi-l, voi, miliarde de morţi. GUARDUL: O, Mare Nimic, ajută-l pe rege. REGELE: Miliarde de morţi. Îmi sporesc spaima. Eu sunt toate agoniile lor. Moartea mea e fără număr. Atâtea lumi se sting în mine. MARGUERITE: Viaţa e un exil. REGELE: Ştiu, ştiu. DOCTORUL: La urma urmei, Majestate, vă întoarceţi în patria voastră. MARIE: Vei merge acolo unde ai fost înainte să te naşti. Nu te mai teme atât. Ar trebui să cunoşti locul, măcar vag. REGELE: Mie îmi place exilul. M-am expatriat. Nu mai pot să mă-ntorc. Care era lumea aia?

Eugen Ionescu, Regele moare

[georgedogariu]

REGELE: Cum? Nimeni nu poate sau nu vrea să mă ajute. Nici eu nu mă mai pot ajuta. O, soare, ajută-mă, tu, soare, alungă umbra, goneşte noaptea. Soare, soare, luminează toate mormintele, intră în toate cotloanele întunecate, în tainiţe, în ascunzişuri, pătrunde în mine. Ah! Picioarele încep să mi se răcească, vino să mă-ncălzeşti, pătrunde în trupul meu, sub piele, în ochi. Aprinde iar în lumina care abia mai pâlpâie, ca să văd, să văd, să văd. Soare, soare, o să-mi duci tu dorul? Soare mic, soare bun, apără-mă. Pârjoleşte şi ucide lumea-ntreagă, dacă e nevoie de un mic sacrificiu. Piară cu toţii, numai eu să trăiesc de-a pururi, chiar şi singur, în pustiului fără margini. Am să mă-mpac şi cu singurătatea. Am să păstrez amintirea celorlalţi, am să-i regret sincer. Pot să trăiesc în imensitatea limpede a nimicului. Mai bine să regreţi decât să fii regretat. De fapt, nimeni nu te regretă. Lumină a zilelor, ajută-mă!

Eugen Ionescu, Regele moare

[georgedogariu]

BĂTRÂNUL, Bătrânei: O! tu, consoartă fidelă!... tu care ai crezut nestrămutat în mine vreme de-un veac, tu care nu m-ai părăsit niciodată, niciodată... vai! azi, în clipa supremă, mulţimea ne desparte fără milă... Vai ce tare mi-aş fi dorit Oasele să-mi fi sfârşit Împreună cu-ale tale Aceeaşi piele să ne-ncapă În acelaşi mormânt şi-aceeaşi groapă Aceiaşi viermi să se hrănească Din carnea noastră bătrânească. Să putrezim deci împreună... BĂTRÂNA: ...să putrezim deci împreună... BĂTRÂNUL: Vai!... vai!... BĂTRÂNA: Vai!... vai!... BĂTRÂNUL: Cadavrele noastre se vor cadea departe unul de altul, vom putrezi în singurătatea apelor... Dar să nu ne mai plângem. BĂTRÂNA: Să facem ce trebuie făcut!... BĂTRÂNUL: Nu vom fi uitaţi. Împăratul cel veşnic îşi va aminti de noi de-a pururi. BĂTRÂNA (ecou): De-a pururi. BĂTRÂNUL: Vom lăsa urme, noi suntem oameni, nu oraşe. BĂTRÂNUL şi BĂTRÂNA, împreună: Vom avea strada noastră!

Eugen Ionescu, Scaunele