Omul e condiționat de creație și e el însuși creat. Dar acel instinct creator și autorevelator din om — transcende creația.
Mircea Eliade, Solilocvii

Product Placement
todays bird
Acquired Stardust
No title available
dirt enthusiast

Love Begins
Game of Thrones Daily

shark vs the universe
h

⁂
YOU ARE THE REASON
trying on a metaphor
TVSTRANGERTHINGS
ojovivo

roma★
Monterey Bay Aquarium
"I'm Dorothy Gale from Kansas"
No title available
I'd rather be in outer space 🛸
d e v o n
seen from Sweden
seen from United Kingdom
seen from Russia
seen from Indonesia
seen from United States

seen from Singapore

seen from France

seen from United States

seen from United Kingdom

seen from Malaysia
seen from Canada
seen from United States

seen from Singapore
seen from Canada

seen from United States

seen from Germany

seen from Singapore
seen from Malaysia

seen from United States
seen from Germany
@inertiacuvintelor
Omul e condiționat de creație și e el însuși creat. Dar acel instinct creator și autorevelator din om — transcende creația.
Mircea Eliade, Solilocvii
La sfârșit rămâne doar spaima și acel sentiment de pustietoare siguranță, — a limitelor, dintre un măr putred și unul sănătos. Dacă întind mâna, aș putea avea certitudinea existenței mele între fotoliul nichelat și fereastră. Dacă îmi biciui conștiința, ar putea să iasă și un lucru bun, — un pumn de cenușă aromată și scânteietoare, care va pleca din nou în lume... Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră. Știu: pământul nu primește decât carnea crudă, care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel...
Mariana Marin, Elegie - La sfârșit rămâne doar spaima
Cînd ar fi fost atît de senin, de ușor, să asculți scîncetul arhaic, etern să-l ajuți în tine să crească, bucuria pură, gîlgîitoare, bucuria nemărginită s-o ajuți să țîșnească, să devină un omuleț, prin iubire, apoi un adolescent luminos, cu ochi enormi de azur, care-ți va rupe exaltant, eliberator, oasele pieptului cînd va fi să se nască...
Magda Cârneci, din Omul matur
Când te-am pierdut pe tine, ce se mai poate pierde?
Ion Caraion
(...) prietene, scrisorile noastre se vor naște a doua oară în alți oameni, în alte anotimpuri: otrăvuri otrăvuri în alte solstiții – la zenit și-n nadir
Ion Caraion, din Tristia
toți bărbații îi despleteau sufletul poți opri timpul și drumul?
Ion Caraion, din Trib XXXI
(...) se cristalizează și cerne o mângâielnică teamă buze cusute armură și arc moarte comună dumnezeu fuge de răspundere
Ion Caraion, din Studiu
Te-aș recunoaște după arcadele ochilor și după lenile părului.
Ion Caraion, din Străina
Toate lucrurile cad în oboseli şi în poveşti.
Ion Caraion
(...) degeaba au trecut norii, degeaba țipă vântul sunt mai bătrân ca pământul și mai trist ca geneza
Ion Caraion, din Sunt ca un oraș în care nu mai locuiește nimeni
iubeam la întâmplare oarbă chipul ciupit de cântări sau de vărsat nicăiri țiuituri prin iarbă împotmolindu-se, murind membrană încercare pojghiță o altă piele
Ion Caraion, De ce n-am iubit pe cine-am iubit
eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni, pentru că fiecare s-a temut de el însuși
Ion Caraion, din Casetă cu inimi de fosfor
Carnea ca pâinea și pâinea ca laptele (Ion Caraion)
Carnea ca pâinea și pâinea ca laptele și din pământul brațelor ei la noapte le va veni rândul fântânilor și semințelor să izbucnească și să mă-nfășure-n zbor ca tuturor plecărilor, ca tuturor ființelor cărora le vine să treiere aerul. Aur ușor și transparent, văzduhul... Pieire subțire și-această inexplicabilă amintire
(...) din palmele bâlbâiților ciugulește ploaia un timp fără nasturi
Ion Caraion, din Calota de plumb
O amețeală îți duce oasele... Ai cui nervi sunt nervii de-acum? A cui mână e mâna care a-mpietrit? Ale cui oase? Durere = abandon.
Ion Caraion, din Antichitatea durerii
Și zvâcnetul pupilei – sugându-și lent culoarea – se zvârcolea; zbârcită, femeia ne chemase – se întindea pe coapse, adulmecând cu narea sub scoica pielii ude, o putredă mătase.
Ion Caraion, din Fertilități
Mi se întunecă sferele ochilor; pupilele tremură și se sting; un tunel rece își deschide pîlnia în mine spre haos. Ca și cum apropierea chipului său, atîta vreme dorită, ar însemna sfârșitul, distrugerea. Cui îi e teamă de tine în mine? Și de ce anume i-e teamă? Și de ce, fiindu-i teamă, atît te dorește?
Magda Cârneci, din Quasi sonet de iubire