Am învățat, pe pielea mea, că timpul nu vindecă totul. Că indiferent de cât de mult trece, rănile se pot închide, dar urmele lor rămân pentru totdeauna. Acum câțiva ani, la 15 ani, mă simțeam pierdută. Tristețea mă înghițea, depresia mă ținea prizonieră și nimeni nu părea să mă înțeleagă. Eram săracă, dar visam la un viitor mai bun. Voiam să îmi fac părinții mândri, să le demonstrez că pot să fiu puternică.
Mulți ar râde dacă ar auzi că un copil poate avea depresie la 15 ani. Dar când trăiești zi de zi cu abuz fizic din partea tatălui tău, când nu ai parte de o îmbrățișare, când ești respins mereu, cum să nu fii afectat? Cum să nu te simți singur și pierdut? Un copil care nu vrea decât iubire, atenție, sprijin. Așa ceva nu te marchează? Nu te rănește? Nu te schimbă pentru totdeauna? E ușor să judeci din afară, dar doar cine trece prin asta știe ce înseamnă să te simți invizibil, să te lupți singur cu durerea pe care nimeni nu o ved
Astăzi, mă aflu acolo unde îmi doream. Am propria mea afacere, dar nu sunt fericită. Rănile care mi-au marcat sufletul nu au dispărut. Încă mă dor în fiecare zi. Am muncit singură, fără ajutorul nimănui, pentru a ajunge aici. Părinții mei m-au învățat să fiu puternică, dar eu nu am vrut asta. Eram doar un copil, care avea nevoie de iubire și sprijin, nu de presiunea de a fi invincibil.
Acum, am tot ce mi-am dorit, dar parcă nimic nu mă satisface. Mă simt străină de viața mea, ca și cum nu aș fi eu cea care am ajuns aici. Și te întreb: tu ai simțit vreodată că, deși ai obținut tot ce ai visat, ai ajuns într-un loc unde nu te mai recunoști.
ellievsbear
romaincrisis
titsay
gummygunk