stropdestare

hello world, mă cheamă ioana, sunt o studentă interesată de self discovery, mental health și neurodivergență și îmi propun să pun în cuvinte câteva lucruri pe care le simt însă pe care nu le-am mai exprimat public, tot ce scriu este filtrat pur prin experiențele mele și perspectiva mea subiectivă, nu spun că aș avea răspunsuri, doar vreau să învăț mai multe despre oameni și felurile în care învață să existe în sisteme care nu au fost concepute pentru ei

[stropdestare]

Arhitectura disfuncțională a creierului neurodivergent

Am impresia că marea parte a oamenilor care intră într-o cameră pur și simplu există în ea (duh, as people usually do) și reacționează la ce se întâmplă pe lângă ei. Totuși, există și oameni care intră într-o cameră și încep instant să fie hyperaware of their surroundings și sa analizeze cum pot fi percepeți într-un mod poaaate ușor obsesiv. Unde și cu cine să stea, cât să vorbească, dacă au vorbit prea mult, dacă au fost prea tăcuți, dacă expresia feței lor pare prea intensă sau prea distrasă, dacă au râs prea tare sau într-un mod ciudat, dacă au reușit să facă suficient contact vizual încât să pară prezenți, dar cât să nu devină uncanny.

Mulți ani am crezut că asta e normal, că toată lumea face asta. Credeam că socializarea era un examen secret pe care oamenii l-au învățat de mici să îl rezolve mai bine decât mine. Că toți au același noise pe fundal și doar îl gestionează mai subtil. Abia târziu am realizat că unii oameni chiar există efectiv natural în conversații. Nu stau să își explice fiecare reacție în timp real. Nu își monitorizează constant tonul vocii. Nu pleacă spre casă după nici două ore de stat cu alții simțindu-se ca după o zi întreagă de ore sau de muncă.

Pentru mine oboseala socială nu venea de la oameni în sine, venea din performance. Din faptul că o parte din mine participa la conversație, iar cealaltă parte (majoritară, cam 80%) stătea într-o cabină de control (ca în filmele Inside Out) și analiza constant dacă participam cum trebuie. Și din câte am vorbit cu prietenii mei și din ce am mai văzut în persoană și online cred că există destul de mulți oameni care confundă adaptarea socială cu personalitatea. Dacă faci ceva suficient de mult timp, lumea începe să presupună că e parte din tine, că ți-o veni natural, și începi și tu să crezi asta dacă o tot auzi.

Weeell, asta e partea mai tricky la masking. După suficienți ani, nici tu nu mai știi exact unde se termină adaptarea și unde începi tu. Stilul de a vorbi, tonul în diverse grupuri, modul în care îi poți citi pe alții foarte repede, felul în care observi micro-schimbări de energie după anumite lucruri spuse. Toate astea par social skills, dar mi se pare că ar fi mai degrabă doar survival patterns rafinate în timp suficient de mult încât să pară parte din personalitate. Lumea nu prea vede chestia asta totuși, pentru că at a first glance pari prezent(ă), funcțional, poate chiar carismatic at times, deși în sinea ta te simți dus pe altă planetă, de parcă ai fi tradus ore întregi dintr-o limbă pe care o cunoști strâmb doar din telenovele.

Cred că una dintre cele mai nașpa și izolatoare experiențe este să tot realizezi over and over again cât de multă energie consumi doar pentru a părea 'normal', mai ales într-o societate care recompensează super mult performanța externă și observă foarte puțin costul personal necesar pentru a ajunge la ea. Societatea vede rezultatul, nu și fricțiunea, și nici că le-ar păsa altora pe lânga cei apropiați. Dacă pui chestii pe social media lumea vede că ai ieșit în oraș, nu vede trackingul behind the scenes. La muncă și unde mai ai responsabilități se vede că ai livrat cu bine proiectul, dar nu se vede și nu prea contează paralizia de dinainte. Cei cu mai multă experiență văd ceva în tine și îți spun că vei face lucruri în viață, însă nu pot înțelege cât de inconsistent poți accesa 'talentele' de care îți spuneau.

Și cred că asta este una dintre cele mai neînțelese părți ale neurodivergenței în general: problema nu este întotdeauna capacitatea, umeori este imposibilitatea de a o accesa constant. Există un tip de paralizie despre care se vorbește (din fericire) ceva mai mult în ultimii ani, dar e super greu de descris fără să sune ca lene. Să ai ceva tare simplu de făcut și să nu poți începe. Nu că 'nu vrei' sau că 'nu îți pasă', pur și simplu nu poți.

Am avut ani de zile și încă am atât de multe momente în care mă uit la ecran ore întregi cu documentul în care trebuia să-mi fac treaba deschis, știind foarte bine ce am de făcut, fiind complet în stare să îi explic altcuiva fix ce trebuie făcut, însă being unable to make myself do the thing. Efectiv în momentele astea mă simt de parcă creierul meu are toate piesele unui puzzle gigantic, dar nu pot vedea marginile. Și încercând să reach out occasionaly for help from friends am rămas intristată că destul de mulți oameni confundă lipsa de energie pentru execuția lucrurilor cu lipsa de dorință, pentru că pentru altcineva arată la fel, deși înăuntru diferența e de la cer la pământ. Lenea se simte ca o alegere conștientă. Disfuncția executivă se simte ca o cușcă cubică invizibilă. Și partea cea mai frustrantă e că uneori poți face totul perfect, micuța notă de subsol fiind că nu constant și că nu prea poti controla asta prea mult. Și uite așa apare shame-ul. Începi să crezi că măcar dacă ai fi incapabil complet ar exista o explicație simplă. Dar când alternezi între 'performanță de 200%' și 'nu am putut răspunde la un mail ordinar de patru zile', oamenii presupun pe bună dreptate că ai o problemă de disciplină, și începi și tu să crezi asta (see a pattern forming?).

Din câte am văzut so far cred că mulți oameni gifted cresc într-o relație tare toxică cu propriul potențial. Sunt apreciați pentru momentele de vârf și apoi ajung să se urască pentru inconsistența dintre acelea și momentele de zi cu zi, pentru că nimeni nu stă să îi învețe cum să trăiască într-un sistem nervos care funcționează în hopuri. Apoooi vine presiunea, și doar apropierea iminentă a deadlineului forțează adrelina și deschiderea sistemelor interne. Și brusc poți funcționa. Scrii eseul, organizezi echipa și participarea la eveniment, ții discuția și te ocupi de livrabile. Din exterior pare super impresionant dar tu te simți de parcă tocmai ai evitat a treia catastrofă pe săptămâna asta. Și nimeni (pe lângă trusted people who know about this*) nu stă să te întrebe sau să vadă orele de dinainte, migrena zilnică pe care o ai de 3 luni de fiecare dată când te uiți la un ecran fără filtrul de lumină dat pe cel puțin 75% galben, scrollul compulsiv pe Reddit pentru a căuta self improvement tips și a simți puțină dopamină pentru a te întoarce la treabă, cele 17 taburi deschise în folderul din browser dedicat lucrului pe care trb să îl faci, intensitatea ecranului de după 2 dimineața, tensiunea din umeri și furnicăturile de la statul fizic.

Ai constant sentimentul că timpul se strânge în jurul gâtului tău și că le irosești timpul tuturor și că nu există creatură mai incapabilă decât tine în acel moment și că toată lumea știe asta. Ca și persoană din gen Z născută aproape cu tehnologia în brățe, conștientă că am o dependență de telefon de +11 ani, cred că mă aflu într-o poziție destul de competentă de a spune că telefonul a devenit pentru mulți dintre noi un fel de anestezie neregulată pentru coping. Cam toți oamenii neurodivergenți dependenți de telefon pe care îi știu nu sunt dependenți de telefon pentru că nu le-ar păsa de viața reală, ci pentru că le pasă mult mai mult decât arată iar telefonul cere mai mult puțină energie de procesare decât realitatea, iar așa își păstrează timp pentru momente de reculegere. În realitate avem sute de decizii de luat în fiecare zi, avem de gestionat emoțiile altora pentru care ne simțim responsabili, zgomot incontrolabil din toate direcțiile, așteptări plasate asupra noastră pe care nu le-am cerut dar le-am 'câștigat' prin responsabilități.

Online avem doar the next big thing, următorul scroll, noile produse care pot să îți schimbe viața, următoarea doză de dopamină suficientă pentru două minute, următoarea distracție suficient de mică încât să nu te mai doară. Iar la un moment dat ridici ochii și vezi ușor neclar cu purici pe ochi și camera pare ușor străină. Lumina s-a schimbat, corpul ți-e amorțit pentru că ai stat în poziții de crevete prea mult, rămâi cu o senzație similară ca după un pui de somn de parcă ai fi dispărut câteva ore din propria viață. Așa că de-aia cred că asta e una dintre cele mai subtile forme moderne de disociere. Practic nu te-ai dus nicăieri, dar nu mai ai cum sa spui ca ai rămas complet aici. Și după suficient timp de trăit așa, corpul începe la propriu să respingă asta și să protesteze.

Pentru mine burnoutul a venit lent, fără să-mi dau seama că propria palmă mi-a lovit în slow motion obrazul, pentru că mi-am lăsat literalmente cam toate sistemele să degradeze si m-am făcut de parcă nu puteam auzi alarmele de la limitele peste care călcam în repetate rânduri fără pic de acknowledgement. Am început să am din ce în ce mai puțină energie pentru lucrurile zilnice, din ce în ce mai puțină toleranță pentru zgomot, oamenii cu care interacționez, felul în care bate lumina pe mine, presiunea de a face lucruri cu și pentru alții. Și de aia am început să cred că toată ideea de hustle culture e una dintre cele mai periculoase idei moderne pentru că NU POȚI ignora corpul la nesfârșit deși ai spune că mintea încă 'funcționează'. The body keeps the score cu muuuult înainte să recunoască și mintea. Că tot ziceam de migrene, iritabilitate, tensiunea constantă, oboseala care nu dispare după somn, coșmarurile din fiecare noapte, senzația că totul cere prea multă energie. Colac peste pupăză, partea cea mai grea nu e colapsul în sine, ci faptul că după el nu mai poți trăi în vechiul mod. Eu nu mai pot romantiza și scuza haosul, nu mai pot funcționa doar din panică și deadline-uri, nu-mi mai pot trata corpul ca pe o ustensilă separată de minte.

Dar nici un nou mod de a trăi nu poate să apară așa, dintr-odată. Așa căăăă, pe moment mă aflu într-o perioadă ciudată, gen ca o 'reconstrucție' personală. Îmi tot spun în speranța că voi învăța că să iei o pauză nu este întotdeauna un semn că ești leneș sau ai intenții rele, că faptul că nu funcționez în procese liniare nu înseamnă că aș fi defectă, că există și e în regulă să existe o diferență între capacitatea proprie și acces constant și stabil la acea capacitate.

Și cred că asta a fost una dintre cele mai neplăcute realizări din ultimul an, că majoritatea vieții mele am fost apreciată pentru potențial, dar nimeni nu m-a învățat cum să trăiesc cu un creier care nu poate accesa acel potențial consistent la nevoie, și de asta am crescut și m-am format crezând că valoarea mea stă în momentele mele de vârf, nu în ritmul meu real. Pe moment încerc să îmi spun că poate ar ajuta să mă tratez puțin mai mult cum îi tratez pe cei de care sunt apropiată, însă mi se pare aproape imposibil să mă uit atentă la fel în oglindă și către propria persoană. Poate alții ar vedea la mine o ramă frumoasă și strălucire din unele unghiuri, dar eu văd doar zgârieturi adânci reparate impropriu. Însă gândindu-mă la Kintsugi, arta japoneză de a lipi ceramică spartă cu un lac adesea auriu, mă gândesc la cum acele reparații făcute cu drag doar înfrumusețează și aduc valoare piesei reparate, și sper că într-o zi așa voi putea să mă raportez și eu la mine, după ce abordez mai multe percepții eronate.

[stropdestare]

Stelele care cad se duc pe un alt cer

Cred că există un tip super specific de oboseală care apare atunci când trăiești destul de mult timp fără să îți poți imagina clar propriul viitor. Nu e neaparat o tristețe dramatică scoasă dintr-un basm și nu poate fi descrisă fix ca disperare, mi se pare mai degrabă un fel de existential fog în care continui să mergi din inerție, fără să simți că ar exista ceva concret spre care te duci.

Și cea mai ciudată parte e că poți continua să funcționezi mult și bine deși te simți așa. Te poți duce la facultate și/sau la muncă, poti vorbi cu prietenii, poți face planuri pe weekend, chiar poți avea și momente fericite, frumoase, însă perpetuu în backgroundul minții există o ruptură între tine și persoana ta și ideea de tine și existența ta de 'mai încolo'.

Îmi amintesc foarte clar cum majoritatea vieții mele viitorul mi s-a părut ceva ce li se întâmplă doar altor oameni, era așa ca un concept abstract sau un vis frumos pe care nu mi-l puteam permite and I couldn't dare to imagine. Era ceva foarte îndepărtat de corpul meu fizic și de viața mea de zi cu zi dar totuși trebuia să fac în continuare (mai mult de gura altora) lucruri pentru acel viitor.

Asta mi s-a părut mereu cel mai absurd, cum ar putea să îți pese suficient și cum ai putea cu bună credință să crezi că tu chiar construiești ceva pentru o persoană care nici nu știi sigur că va exista suficient încât să ajungă acolo. Nu mi se pare că se vorbește suficient despre forma asta de supraviețuire funcțională, despre perioadele în care nu îți dorești activ să dispari, dar nici nu reușești să simți conexiune reală cu propria existență. Consider că asta schimbă profund relația unui om cu timpul, pentru că începi să trăiești dpdv emoțional pe termen scurt, tragi de tine să supraviețuiești de la o zi la alta, deși logistic (și din perspectiva oricui altcuiva) ar fi vorba de un termen mult mai lung. Chiar dacă faci planuri 'pentru mai încolo', nu le simți complet reale. Și uite așa devin multe chestii mecanice, se duce roata în continuare din inerție, și continui să mergi înainte fără să știi sau să simți complet unde te duci.

Dar uneori fix inerția asta te salvează, am ajuns să cred că mișcarea e super importantă înainte ca sensul să apară. Mi se pare că societatea romantizează foarte mult ideea de 'a-ți găsi scopul', și când te simți în ceață asta devine un fel de pilon de susținere. În realitate, mulți oameni nu își găsesc direcția stând singuri și gândindu-se suficient de tare, ci o găsesc intrând în viață fără să-și dea complet seama, înainte să fie pregătiți.

Pentru mine, mult din schimbarea asta a venit prin oameni, dar nu cum e portretizat în filme, deși le sunt extremely grateful nu ar fi chiar corect să spun că cineva anume m-a 'salvat'. Dar anumite conversații, anumite experiențe, anumite contexte au început să îmi arate că există și alte moduri mai satisfăcătoare de a exista decât cele pe care le repetasem în sinea me ani de zile. Îmi place să cred că devenim foarte mult din ceea ce iubim la alții, pentru că punem suflet 'furăm' lucruri constant: ba cea mai recentă expresie pe care o tot spune un prieten apropiat, ori un fel de a reacționa cu calm în anumite situații de la un șef, un conflict management pattern observat la un coleg, curajul altcuiva de a spune ce gândește precum o prietenă de familie mai micuță, disciplina unui mentor, felul în care cel mai apropiat prieten face oamenii să se simtă văzuți și apreciați.

La un moment dat, identitatea proprie începe să arate ca un colaj făcut din bucățele din oamenii care ți-au atins suficient de tare sufletul încât să lase ceva în urmă. Și sincer, mă face foarte fericită acest gând, cred că e una dintre cele mai umane forme de iubire să duci mai departe fragmente din oameni iubiți chiar și după ce nu or mai fi lângă tine.

Dar există și partea mai dezintegrată a adaptării, momentele în care realizezi că ai lucrat cu tine să te schimbi pentru oameni care nici măcar nu mai există în forma pentru care te-ai schimbat. După mult reflectat a început să mi se pară că mai multe persoane adulte (și mai mature decât mine) pe care le cunosc încă trăiesc după reguli emoționale create pentru versiuni învechite ale relațiilor lor. Și asta face maturizarea atât de confusing, e de parcă ai corpul fizic în prezent, dar tot sistemul emoțional blocat în trecut. Atunci parcă erai mai puțin intens/intensă, mai ușor de iubit, mai puțin 'complicată', mai productivă, mai calmă, mai organizată, mult mai puțin emoțională. La un moment dat te uiți la tine și nici nu mai știi exact cine anume ți-a cerut toate aceste modificări, unele persoane nici măcar nu mai sunt în viața ta.

Și totuși încă trăiești după reguli construite pentru versiuni vechi ale relațiilor tale iar asta cred că face comparația atât de toxică, nu te compari doar cu alții, te compari și cu toate versiunile tale pe care ai încercat să le optimizezi pentru iubire, validare sau survival, așa că inevitabil pierzi. Și asta doar pt că niciuna dintre versiunile alea nu a fost construită să reziste pe termen lung, au fost construite să fie acceptate și să zboare pe sub radar.

Cred că de asta mi se pare că experiențele reale contează atât de mult, gen experiențele civice, munca, proiectele, interacțiunile reale cu oameni din afara bulei proprii mentale. Fix astea te scot din obsesia constantă față de tine însuți. E un moment super ciudat când începi să simți că ceea ce faci contează mai mult decât felul în care te simți în fiecare secundă. Nu e la modul de self-abandonment, e mai degrabă un fel de reconectare cu lumea, e un sense of belonging care se simte greater than yourself. In ultimii doi ani asta m-a scos de super multe ori din introspecție în loop, faptul ca aveam blocată și îmi era necesară atenția înafara propriului sistem nervos, la oameni, în muncă, sens real, impact pozitiv asupra altora.

But even so când creștem am impresia că o parte mititică din noi rămâne blocată mental în urmă. Asta e probabil una dintre cele mai ciudate experiențe ale maturizării pe care am observat-o până acum, că percepția de sine nu prea ține pasul cu realitatea. Poți evolua obiectiv enorm și totuși să te percepi în continuare ca o versiune anterioară a ta, în cazul meu o versiune mult mai micuță, care încă îi trage pe ceilalți în urmă. Și cred că fix de asta complimentele sau realizările pe care le primesc uneori nu se simt neapărat reale, pentru că deși ele sunt adresate versiunii mele de azi, le identifică și interpreteaza o versiune mai veche și nefericită a mea, practic e de parcă am lag si un delay procesual de vreo câțiva ani.

Poate și de asta s-a lipit de mine si îmi place atât de mult ideea că “stelele care cad se duc pe un alt cer”. Atunci când îți imaginezi fizic sau metaforic o stea căzând, primul instinct este să crezi că dispare, că ceva s-a terminat, daaaar poate că din altă parte, fix atunci începe să fie vizibilă și să aducă speranță altor persoane. Poate că unele versiuni ale noastre trebuie să 'cadă' din sistemele în care au existat ca să poată exista în altă parte. Poate că e în regulă că transformarea internă de cele mai multe ori se simte ca o pierdere. Cred că asta e ce încă încerc să învăț, că faptul că nu mă mai recunosc complet în versiunea mea veche nu înseamnă că m-am pierdut, maybe it means doar că m-am mutat pe un cer pe care versiunea mea trecută nu îl putea vedea încă.