#catapeteasma

[turistprinro]

Un reper al Bucureștiului, aflat în imediata apropiere a Pieței Universității, complexul arhitectonic Colțea se prezintă în fața turistului și a bucureștenilor ca o mândră construcție ce a fost martora a istoriei și a schimbărilor. Însăși istoria ansamblului este ca o reflexie a istoriei Bucureștiului: cu suișuri și coborâșuri, cu perioade de înflorire sau perioade de restriște. Iată ce spun izvoarele istoriei despre acele vremuri.

Ansamblul fostei Mânăstiri Trisfetitele a fost compus dintr-o biserica aflată în centru, un spital, și trei paraclise, alături de alte anexe și turnul Colței de la intrare (demolat la 1888). Biserica și spitalul de azi sunt străjuite de statuia marelui lor ctitor, spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716).

Mai la sud de locul pe care este ridicată astăzi biserica, s-a aflat o biserică de lemn cu câteva chilii. Aceasta fusese construită de slugerul Udrea, în jurul anului 1641, primind hramul Cuvioasei Parascheva. După moartea ctitorului, biserica a rămas fratelui său Colțea Doicescu, care o închina Mitropoliei.

Spătarul Mihai Cantacuzino cumpară terenul și ridică mai întâi biserica de piatră cu hramul Trei Ierarhi, între 1695-1698, fiind denumită la 1699 și Mânăstirea Trisfetitele. La 1696 sunt construite casele din jur, în care a funcționat o școală, iar între 1704-1707, spitalul, cu spițerie, casa pentru chirurg și o școală de științe.

La 1739 februarie 27, clădirile de la Colțea au ars, acoperișul și interiorul, fiind refăcute în același an. Ansamblul a fost înconjurat de ziduri, terminate la 1714-1715, în timpul domniei lui Ștefan Cantacuzino. Cam în aceeasi vreme s-a ridicat și Turnul Colței. Acesta era cel mai înalt edificiu al vremii, slujind drept clopotniță cu ceasornic, dar și ca foișor de foc. Învelitoarea avea la colțuri 4 turnulețe. Avariat de cutremurele din 1802, 1829, 1838 turnul a fost demolat în 1888 pentru lărgirea bulevardului.

Biserica este terminată de Mihai Cantacuzino la 1698, fiind pomenită la 18 octombrie 1702, când i se dă o carte patriarhală. După cutremurul mare din 1838, biserica a mai fost reparată în 1841 de arhitectul Faiser și antreprenorul Conrad Schwink. În 1871 a fost pictat interiorul de pictorul Gh. Tăttărescu. Panouri pictate alternează cu diverse motive sau decorațiuni din imitație de marmură.

După bombardamentele din 1944, a fost consolidată în 1949. Din anul 1996, lăcașul este din nou în curs de consolidare și restaurare, lucrările continuând cu greutate, din lipsa fondurilor.

Biserica de la Colțea este construită în stilul autentic brâncovenesc, care combină stilul bizantin cu arhitectura și arta românească, fiind aici influentat și de renașterea târzie italiană unde ctitorul făcuse studii. Au fost aduși meșteri atât din Occident cât și din Orient. Activitatea constructivă a voievodului Matei Basarab e continuată și de Cantacuzini, ca și de Constantin Brâncoveanu. La ctitoriile spătarului Mihail Cantacuzino constructorii și decoratorii timpului obțin efecte atât de surprinzătoare, încât arta cantacuzinilor atinge un stadiu înalt al rafinamentului și barocului.

Armonia dintre elementele arhitectonice și cele de pictură în frescă ca și cele în ulei din interior, ca și bogația sculpturilor în lemn și piatră impun acest monument ca unul dintre cele mai reprezentative ale Bucureștiului.

Catapeteasma este bogat sculptată în lemn, iar în pridvor găsim un portal încadrat de două coloane frumos sculptate, împodobit cu viță-de-vie și struguri, iar la bază, si capiteluri având sculptați cei patru evangheliști.

Lateral stânga este o icoană a Maicii Domnului cu pruncul, cu ferecătura de argint aurit lucrat manual, având reprezentat în partea inferioară Izvorul Tămăduirii. Icoana a fost dăruită de domnitorul Nicolae Mavrogheni în 1786. Icoanele ușilor împărătești sunt pictate în tehnica de ulei, în secolul XIX. În sculptura catapetesmei se înalță rețele de vrejuri, flori și frunze, ciorchini de struguri, alături de crizanteme stilizate și frunze de stejari.

Exteriorul Bisericii Coltea, cu toate modificările pe care le-a suferit de-a lungul timpului, apare ca un monument cu volume bine compuse pe axa longitudinală de simetrie, cu frumoase proporții puse în valoare foarte bine de plastica fațadelor.

Aminteste-ți, tu, turistule prin București sau prin lume, că a călca pragul unei biserici este un gest sfânt, cu atât mai mult cu cât istoria Bisericii Colțea este sora mai mică a istoriei Bucureștiului.

sursa: http://www.crestinortodox.ro

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Biserica Colțea, București Un reper al Bucureștiului, aflat în imediata apropiere a Pieței Universității, complexul arhitectonic Colțea se prezintă în fața turistului și a bucureștenilor ca o mândră construcție ce a fost martora a istoriei și a schimbărilor.

[mesagerulneamt]

Schitul Doamna sau Schidul de peste vale, cum îl cunosc pietrenii, este genul de monument-mărturie vie a „realizărilor” unor preoți care iau decizii ca la ei acasă și nu se consultă cu specialiștii înainte de a face lucrări, care mai mult dăunează decât să ajute. În cazul Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, lucrările se împart în două categorii: cele care aduc un deficit estetic monumentului și cele care aproape îi atacă existența.

La prima categorie, se înscriu schimbarea acoperișului din șindrilă cu unul din tablă, odată cu modificarea formei clopotniței, care, bineînțeles, arăta mult mai bine înainte de această „îmbunătățire”. În al doilea rând, pictura interioară, făcută între anii 1995 și 1998, în loc să înfrumusețeze bisericuța, dă senzația de „mai mult decât pot suporta pereții”, iar, pe de altă parte, este într-o discrepanță evidentă cu pictura de pe catapeteasmă, făcută de Mihai Zugravul. Și, dacă vreme de 200 de ani, viețuitorii și slujitorii sfântului lăcaș au preferat să lase pereții nepictați, este de presupus că au avut motivele lor, pe care le putem suspecta ca fiind de bun simț și de bun gust.

În a doua categorie, intră turnarea unei pardosele „moderne”, din mozaic, pe toată suprafața bisericii, dar și în pridvorul construit după anii ’90. Prin această „investiție”, pereții, groși de un metru și jumătate, au rămas fără pic de aerisire la bază, iar umezeala urcă în ziduri. Și a ajuns până acum mai sus de marginea stranelor. Pietrele mari, pe care încă se mai văd urmele de daltă, au fost scoase afară de fostul paroh și folosite la amenajarea unei alei. Actualul preot paroh, părintele Ștefan Diaconu, spune că a discutat cu un specialist în construcții, care i-a descris o soluție pentru problema umezelii: să spargă mozaicul de jur împrejur și să practice niște găuri de aerisire prin fundație. Pe lângă faptul că o astfel de intervenție trebuie autorizată, lucrarea în sine nu poate fi făcută decât de o firmă agreată de Ministerul Culturii, iar costurile nu ar fi ușor de suportat pentru o parohie mică, de nici 100 de familii.

* Mormântul ctitorului – reper pentru datare

Nu se știe exact când a fost construit Schitul Doamna, însă cu siguranță anterior anului 1790, când ctitorul a încetat din viață. Mormântul său, amplasat în dreptul altarului, păstrează și astăzi piatra originală cu inscripția „Aici odihnește robul lui Dumnezeu ieromonah Mitrofan, de care este făcută Sfânta biserica aceasta”. Iar data morții este 6 decembrie 1790.

Istoricul Marcel Drăgotescu este de părere că „Schitul Doamna s-a construit încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea pe această vatră, folosind o mică bisericuță de lemn, pentru ca, apoi, între anii 1788-1790, să se ridice actual biserică de zid”.

Inițial, biserica, simplă, cum ar fi fost bine să rămână, a avut o singură încăpere, pentru ca, mult mai târziu, să i se adauge pridvorul și veșmântarul (lipit de absida altarului și având intrare separată, printr-o ușă, cum sunt cele de apartament). Acoperișul veșmântarului nu pare să fi fost făcut de un meșter cu simț estetic, astfel că partea de îmbinare cu biserica are niște bucăți de tablă ridicate pe zid și îndoite „artistic”, probabil în ideea de a proteja tencuiala. Aceste detalii, urmele de pe mai toată fațada, câteva cârpeli de lângă ușa pridvorului, plus combinația dintre pavele și pietrele mari late, care au fost odată pardoseala bisericii, dau un aer de improvizație ansamblului. Dacă n-ar exista plăcuța de pe perete, care indică un monument istoric – e adevărat, de categoria B -, nimic din ceea ce se vede, din exterior cel puțin, n-ar pleda pentru această clasificare. La interior, impresionează ușile, deși probabil că nu sunt cele originale, în special cea scundă, care duce spre clopotnița situată deasupra vechii intrări.

* Zestrea bisericii – în mâinile spoliatorilor?

Din toate odoarele și icoanele vechi, pe care te aștepți să le găsești într-un lăcaș de asemenea vechime, care a funcționat mulți ani ca schit de călugări aparținând de Mănăstirea Bistrița, n-a mai rămas nimic. Preotul știe că bunurile de valoare ar fi fost dus la mănăstiri. Comisarul Vitalie Josanu, ofițerul care supraveghează patrimoniul cultural al județului, crede altceva: „Nu pot spune că-mi place acest monument. Din păcate, lipsesc icoanele praznicale și la biserică au fost făcute niște lucrări de mântuială și fără pricepere. Nu mai găsești mare lucru din zestrea bisericii, parcă a fost o spoliere în toată regula. Câteva icoane de hârtie, ce n-aveau valoare, au mai rămas, ca să amintească de ce a fost cândva. Parohul mi-a spus și mie că icoanele au fost duse la mănăstiri, dar n-am văzut nicio dovadă de transfer. Parțial, probabil, are dreptate, pentru că, prin anii ’70, s-au adunat multe bunuri bisericești de valoare în patru mari depozite: Mănăstirea Neamț, Agapia, Episcopia Romanului și Secu. Iar la noi în județ, în jurul anului 2000, a fost o întreagă rețea de spoliatori de biserici, extrem de harnici, cu conexiuni până la Timișoara. De acolo, luau calea străinătății. Din păcate, cei chemați atunci să ia atitudine, n-au făcut-o. Județul Neamț a fost un județ-sursă pentru bunuri culturale – în special icoane – care luau calea străinătății. Participau la așa ceva chiar preoți, păcăliți cu câteva sute de dolari pentru a reînnoi biserica. Bine, au fost și preoți doritori de îmbogățire, asta e altceva. Avem situație de iconostas întors din Vama Borș, cu implicarea primului director al Direcției pentru Cultură, dl. Lucian Strochi. Și e vorba despre un iconostas splendid. Acesta a fost un caz fericit de recuperare. Odată cu înființarea structurii specializate în Poliție și, mai ales, după ce s-a văzut că noi suntem destul de vii, s-au terminat și aceste mari afaceri. Dar rănile au rămas, sunt mari și încă vor fi multă vreme deschise. Durerea este că multe biserici n-au avut inventare bine puse la punct, cu dimensiuni, descrieri exacte, fotografii ale bunurilor, astfel încât recuperarea lor astăzi este aproape imposibilă. Ce folos că, în casa unui fost ales, am găsit la percheziție zeci de icoane, dacă nimeni nu poate preciza exact de unde provin? Patriarhia mi-a răspuns că nu a găsit deocamdată păgubitul, dar încă mai caută. Și-l tot caută de vreo 3 ani”.

* Catapeteasma – „dezmembrată” de o bătrână

Pictată de Mihai Zugravul (faptul că avea titulatura de zugrav arată că era cotat drept un meșter priceput) și datată 1802, catapeteasma este singura comoară a fostului schit. În puținele date care există despre istoricul lăcașului, descrierea iconostasului ocupă un loc important: ”Catapeteasma, executată din trei dulapi de proporții impresionante, etalează întreaga gamă de motive sculptural caracteristice unui stil neobizantin, oarecum autohtonizat prin prezența masivă a elementelor decorative preluate din arta populară a Văii Bistriței. Registrele superioare cuprind icoane zugrăvite direct pe scânduri, iar cele de la bază icoane detașabile, separate prin colonete miniaturale, artistic sculptate. Motivele vegetale stilizate domină cu autoritatea câmpurilor dintre icoane și o mare parte din suprafața ușilor împărătești, iar chipurile sfinților, pictate de Mihai Zugravul, se impun prin expresivitate și printr-o fericită îmbinare a culorilor”.

După ce-a rezistat mai bine de 200 de ani diferențelor de temperatură – având zidurile foarte groase în biserică, iarna rar sunt câteva grade cu plus, când nu este pornită încălzirea) și fumului de lumânare, catapeteasma a cedat sub umărul unei bătrâne care s-a înghesuit să dea un pomelnic. Ultimul rând de icoane a început să se clatine, iar părintele le-a coborât de teamă că vor cădea. Între timp, o parte din ele au fost restaurate, ca probă, să vadă credincioșii diferența, și sunt așezate în strane, sub ochii enoriașilor, și protejate de mesajul „Nu atingeți!”. Legat cu pănglicuță tricoloră.

Cristina MIRCEA

Schitul Doamna – monumentul cu bucăți de iconostas în strană Schitul Doamna sau Schidul de peste vale, cum îl cunosc pietrenii, este genul de monument-mărturie vie a „realizărilor” unor preoți care iau decizii ca la ei acasă și nu se consultă cu specialiștii înainte de a face lucrări, care mai mult dăunează decât să ajute.