Vreau atat de mult sa fiu bine.
Sa fie bine, sa fii bine.
Imi vine sa plang, ascult singura melodie ce o numesc eu calma, dar defapt e tristetea cu care m-am obisnuit.
Daca nu vei scoate nimic din mine atat de bun la cat te astepti?
Imi e frica ca ma vei lasa in tristetea mea.
Mereu am fost asa, de ani buni.
Uneori ma intreb ce ai vazut tu, in toata tristetea asta..eu una nu vad nimic, simt ca sunt o povara cu picioare, una grea, sunt ca un izvor care stie sa toarne apa intr-una pentru altii, care nu se gandeste deloc, ca ar putea sa sece.
Sensul bine pentru mine, inseamna sa pot sa am ceva fizic.
Pentru ca mereu mi s-a spus ca nu voi face fata, si iata-ma aici, exact cum mi s-a spus.
Mereu raneam persoane prin ceea ce scoteam pe gura, fie ca era la nervi sau erau propriile mele sentimente.
Uneori cred ca sunt bolnava psihic, si poate de aia tac tot timpul, de aceea imi pot exprima cuvintele interioare doar scriind.
Ma doare ceva din mine, ca si cum ar vrea sa iese si sa se elibereze.
Iar eu nu vreau sa il las sa plece. Poate e copilul din mine care simte ca nu mai e timpul lui, sau poate e celalalt mai matur care ii da suturi sa iasa.
Imi e dor sa am o familie, sa nu imi mai poata fii greu sa mimez atunci cand ii spun lu maica-ta, "mami". Sa nu mai simt resentimente si amintiri urate cu ai mei. Uneori jur ca e atat de greu sa fiu eu, pentru ca simt ca sunt atat de dificila, si sunt un handicap cu care te confrunti zilnic.
Vreau doar sa fiu normala, imi este dor de momentele de cand eram mica si nu stiam de bani, nu stiam cum se cheltuiesc si ce sunt acelea datorii.
Imi este dor de momentele in care nu aveam griji, nu trebuia sa ma duc sa munces pentru a avea grija de alte persoane la care tin, intr-un mod sau altul.
Si este atat de greu sa ma adaptez la viata ce o am acum, incat plang in mine de ceva timp.
Simt ca vreau eliberare, dar mai simt ca imi doresc sa fie bine, asa cum cineva o facea si pentru mine.
Nu iti spun ce simt din cauza a ce simt eu, din cauza luptelor pe care le am, si starilor pe care trebuie sa le confrunt.
Imi este rusine, si imi este frica de tine, la fel cum imi era de altii.
Uneori ma intreb de ce trebuie sa fiu asa, de ce trebuie sa simt atatea, de ce trebuie sa complic lucruri, persoane.
De ce nu am putut avea o viata normala, si de ce trebuie ca oricine sa aiba grija de curul meu pentru ca sunt neatenta si traiesc cu gandurile in nori.
Este atat de greu, sa aud, sa vad, sa asist, si sa traiesc unele lucruri.
Vreau doar in brate, vreau sa simt caldura ce o simteam odata, vreau sa stiu ca nu mai exista dureri, griji si minciuni.
De ce trec prin starea asta? Si de ce imi este greu sa ma bucur de ce am?
Vreau sa fiu mica din nou, si as mai fii vrut sa nu imi fii dorit niciodata sa fii crescut mare.