gandirea gandirii
În timp ce observarea obiectelor şi a fenomenelor, precum şi gândirea asupra lor sunt stări obişnuite, care umplu viaţa mea curentă, observarea gândirii este o stare excepţională. ... Natura caracteristică a gândirii o constituie faptul că gânditorul uită gândirea în timp ce o exercită. Nu gândirea îl preocupă, ci obiectul gândirii, adică obiectul pe care îl observă. ... Gândirea reprezintă elementul neobservat al vieţii noastre spirituale obişnuite. ... În timp ce gândesc, privirea mea nu se îndreaptă asupra gândirii pe care eu însumi o produc, ci ea se îndreaptă asupra obiectului gândirii pe care nu eu îl produc. ... Nu-mi pot observa niciodată gândirea în momentul desfăşurării ei. ... Gândirea ce urmează a fi observată nu este niciodată gândirea angajată în această observare, ci întotdeauna o altă gândire. Nu are importanţă dacă, în acest scop, transform în obiect de observaţie un proces anterior al propriei mele gândiri sau urmăresc un proces de gândire al unei alte persoane sau, în fine, dacă dezvolt un proces de gândire născocit. ... Două lucruri nu se împacă: situaţia de creator cu aceea de spectator al acestei creaţiuni.... Ca să putem observa gândirea, ea trebuie mai întâi să existe, să fie produsă. Motivul pentru care nu putem observa gândirea în timpul în care ea se desfăşoară, este identic cu acela care ne îngăduie să o cunoaştem mai direct, mai intim decât putem cunoaşte oricare alt proces din lume.
