#salbaticie

[dadanunuartzine]

> Alex George { https://www.instagram.com/salbaticie/} in DADANUNUFanzine Open Call 2020. 

[luciancrestez]

Salbaticie? | http://crestez.ro

[vdtonlinecom]

A gasit in padure un pui ciudat de animal, cu capul mare si doi ochi negri si i s-a facut mila sa-l lase acolo. A fost socat sa vada in ce s-a transformat la maturitate

A gasit in padure un pui ciudat de animal, cu capul mare si doi ochi negri si i s-a facut mila sa-l lase acolo. A fost socat sa vada in ce s-a transformat la maturitate

Puiul, ce cantarea mai putin de un gram, a fost descoperit de cainii unui barbat care se plimba printr-o padure australiana.

Barbatul a dus puiul la un spital pentru animale specializat in fauna salbatica a regiunii, ce lupta intens pentru salvarea si conservarea speciilor salbatice ale Australiei.

Specialistii centrului au descoperit ca noul “pacient”, botezat Boop, era un pui de oposum planor,…

View On WordPress

[netedsistriat-blog]

Vadu - Pământul apelor

E un început timid de vară. Soarele a strălucit toată ziua pe un cer limpede, însă dinspre mare bate un vânticel rece, ca un mesager al unor locuri care sunt tot timpul anului înghețate. Iarna nu pare chiar atât de îndepărtată, iar vara se încăpățânează să mai întârzie puțin . E un anotimp indecis.

Am pornit înspre Vadu. Spre pământul apelor – așa cum l-am denumit, în hărțile mele interioare. Las în urmă Constanța, sufocată de oboseala oamenilor care se retrag la apartamentele lor, după o zi lungă de muncă. Bulevardele ei largi sunt înfundate de mașini și claxoane. Ca în orice oraș mare, și aici simți acea nervozitate a oamenilor care sunt forțați să trăiască laolaltă și să împartă între ei un spațiu relativ mic. Infernul sunt ceilalți, cum spunea Sartre. Nimic mai adevărat. Însă eu mă îndrept acum înspre capătul lumii. Iar acolo nu locuiește nimeni. Sartre ar fi invidios.

Trec în viteză prin Mamaia. Stațiunea e încă pustie la început de iunie. Gondolele se plimbă goale, pe deasupra capetelor noastre, leneșe, așteptând agitația aceea pestriță și insomniacă a verii. Bulevardul acela larg, care taie bulevardul de la un capăt la altul, e aproape gol și piciorul scapă puțin pe accelerația mașinii. Motorul zvâcnește. Viteza e una dintre puținele libertăți care ne-au mai rămas. Oamenii tineri care mor pe șosele – unii îi numesc inconștienți. Eu îi numesc visători. Ei nu se grăbesc nicăieri, doar trăiesc acea minunată senzație de libertate pe care ți-o dă viteza.

Înainte de intrarea în Năvodari, un drum larg se deschide spre dreapta, de-a lungul imensei rafinării de petrol. Între pământ și ape stă un colos viu făcut din conducte strălucitoare, furnale care fumegă, turnuri de beton care se aruncă nerușinate înspre cer. Deasupra acestei vietăți de metal, care stă tolănită de-a lungul plajei, cu intestinele pe afară, zboară pescăruși albi, grași, amețiți de mirosul înțepător de benzină care umple tot aerul. Închid geamul, fiindcă nările au început deja să mă usture și îmi continui drumul.

Ajung în Corbu. Șoseaua e plină de oameni pe biciclete, mașini, căruțe trase de măgăruși pitici. Numele străzilor par să fi fost date de niște copii cu un acut simț al realității: strada Magazinului, a Lacului, a Viilor, a Farmaciei, strada Mării. Fiecare stradă își are referentul pe undeva prin apropiere. Nici măcar nu sunt niște străzi. Sunt ulițe prăfuite, înguste, care par să nu ducă nicăieri, făcute doar ca să înșele simțurile călătorilor. În dreapta mea, după cordonul acela îngust de case joase, ascunse sub coroanele unor copaci răcoroși, se deschide o întindere vastă de pământ și apoi, marea. Acolo vreau eu să ajung.

Drumul continua înspre o câmpie imensă, populată cu eoliene, ca niște păsări gigantice care au venit să colonizeze dealurile acestea pustii ale Dobrogei. Mi-l și imaginez pe Don Quichote, câte lupte ar fi avut de dus aici. Lupte cât pentru o viață. Însă eu părăsesc drumul și fac din nou dreapta. La câțiva kilometri, mă așteaptă niște amintiri mai vechi. În dreapta și în stânga mea, câmpuri nesfârșite de grâu, mei și porumb. Iar printre ele, solitare și senzuale, pâlcuri răzlețe de maci. Dar despre ei, o să vorbim puțin mai târziu. Nu întâlnesc nicio mașină. E un semn bun. Am lăsat lumea undeva în urma mea, acum mă îndrept către una dintre marginile ei.

Drumul urcă puțin și atunci văd pentru prima oară marea. O fâșie îngustă, de un albastru intens, așezată între azuriul spălăcit al cerului și verdele cuceritor al pământului. În primul an de școală, am vărsat pe parchetul de lemn al clasei o călimară cu cerneală. O pată albastră, întunecată, care a rămas multă vreme în locul acela. Marea are aceeași culoare. Ce înseamnă să călătorești. Amintiri atât de vechi, care ies la suprafață, ca niște bule de metan care se ridică de pe fundul întunecat al oceanului.

Îmi iese în cale indicatorul: Vadu. În dreapta mea, într-o vale, câteva ochiuri de apă strălucesc în lumina de seară a soarelui. O cireadă de vaci placide paște pe aceste pământuri înșelătoare.  Curând ajung în dreptul combinatului, care se ridică amenințător pe marginea nisipoasă a grindului.

Combinatul de metale rare. Un sarcofag dreptunghiular de beton, cu gemurile sparte și curtea năpădită de buruieni, care rezistă arogant, ca o rană care refuză să se vindece, pe această buză a sălbăticiei. În anii 80, în acest loc, într-un secret total, se extrăgeau metale rare din nisipurile albe ale grindului: titan, zirconiu, uraniu, stronțiu. Metale rare din care se construiau miracole ale tehnicii moderne – rachete, centrale nucleare, panouri solare, stații spațiale. Acum e complet părăsit. Doar un paznic bătrân și o haită de câini au rămas stăpâni aici. Locul pare rupt dintr-o distopie. E un simulacru de  sfârșit de lume. Te face să te gândești la lumea omului, care s-a sfârșit brusc, și locul ei a fost luat de regatul naturii. Dacă acest lucru s-ar întâmpla cu adevărat, probabil că lumea ar arăta exact ca locul acesta. Seara, ajuns în cameră, citesc că acest colos de armătură și ciment a fost ridicat pe locul unei foste cetăți otomane medievale: Karaharman. Numele sună atât de îndepărtat. Îl mai pronunț încă o dată: Karaharman. De multe ori, aici s-au luptat otomanii cu cazacii, încercând să apere gurile Dunării de acești năvălitori care dădeau buzna dinspre stepele sudice ale Asiei rusești. Iar înainte de cazaci și otomani, aici au fost romanii. Iar înainte de ei, grecii. Iar înainte de greci, niște oameni despre care nu mai știm aproape nimic astăzi. Doar marea pare să fi rămas eternă și neschimbată.

Las în urmă această ruină și continui drumul pe o potecă îngustă de beton, de lățimea unei mașini. Deschid geamurile și conduc cu grijă. Drumul e accidentat și din loc în loc, e crăpat. Nisipurile de aici sunt mișcătoare, peisajul e schimbător, pământul se deplasează, de parcă ar fi o țestoasă care se mișcă greoi dintr-o parte în alta. Las în urma mea ultimele semne ale prezenței umane. Stâlpi de electricitate, care întind, aliniați ca niște soldați, până la linia orizontului și se pierd acolo. Câteva buncăre de beton părăsite, gri, cu găuri în loc de ferestre, care îmi aduc aminte de cele câteva sute de buncăre construite de Stalin pe coasta adriatică a Albaniei, astăzi abandonate, lăsate în paragină, amintind încă de un război rece care nu a fost niciodată al nostru. Undeva, în depărtare, pe o coamă de pământ, e un mic perimetru împrejmuit, unde probabil că a fost amenajat un poligon de tragere. Se văd câteva vehicule militare, vopsite în verdele acela maroniu, dezolant și câteva antene radar. Curioasă îmbinare de sălbăticie și violență. Poate că au făcut dintotdeauna casă bună.

Deodată, apare un microbuz plin cu muncitori. Mă trag pe un refugiu de beton de la marginea drumului și îi fac loc să treacă. Șoferul bătrân mă salută, ducându-și mâna la cozorocul șepcii. Celelalte fețe din microbuz mă privesc ca și cum nu aș avea ce căuta acolo. Am pentru prima oară sentimentul că sunt un intrus. Îmi continui drumul. După o curbă mai strânsă, fâșia de beton se termină brusc. Îi ia locul o fâșie de nisip umed. Las mașina pe marginea drumului. Mă uit în jur, cu inima strânsă. De unde a apărut microbuzul acela? Nu avea cum să apară dinspre fâșia de nisip. Și nici de altundeva. Poate că a fost doar o nălucă. Sau poate că drumurile acestea care șerpuiesc printre ape, poate că ele totuși duc undeva.

Mă uit în jurul meu. Soarele de seară încă mai arde. Câțiva nori grași îi dau târcoale. Din lăstăriș, se aude un zgomot grav, ca de buhai. Nu îmi dau seama ce fel de animal scoate zgomotele acelea. Poate niște broaște. Sau poate un animal rănit. Sau o pasăre care își cheamă partenerul. Am lăsat combinatul mult în spate. Se vede mic și insignifiant de la distanța aceea. La fel mă simt și eu.

O apuc pe drum, sper să mă scoată la mare, știu că ea se ascunde după dunele de nisip care se întind la câțiva kilometri depărtare în fața mea. Picioarele se afundă în nisipul umed. A plouat mult în ultima vreme. Urmele mașinilor de teren care au trecut pe acolo sunt acoperite cu apă. Pe măsură ce mă îndepărtez de mașină, încep să mă simt din ce în ce mai singur. E un sentiment nou. Nu știu ce să fac cu el.

Sunt o formă de viață, pierdută pe întinderea aceea imensă, unde apa și pământul sunt într-o luptă continuă, unde peisajul nu este niciodată la fel, el fiind mereu la mila vânturilor, a ploilor, a furtunilor și a mareei. Continui să merg, însă mă tot uit în spate. Toată natura pare trezită la viață de venirea serii. Rândunelele fac acolade în aer, ciripesc și se avântă către văzduh, se rotesc, coboară, dispar în lăstăriș și apoi se ridică din nou în aer. Lupta neobosită pentru supraviețuire, pentru un loc sub acest soare bătrân. În dreapta și în stânga mea, cât vezi cu ochii, e numai stuf, papură, ochiuri de apă, dune de nisip, cordoane de pământ, sărături – pământ al apelor, inaccesibil oamenilor, cămin ocrotitor pentru atâtea vietăți sălbatice – șacali, șopârle, pițigoi de stuf, broaște țestoase, pitulice fluierătoare, șerpi de baltă, mierle, pițigoi albaștri, sticleți, ereți, privighetori de zăvoi. Toate își au casa aici, în acest loc care, prin geografia lui, îl lasă pe om neputincios.

Am din nou sentimentul acela că sunt un intrus. În primul rând, toată această singurătate a spațiilor deschise. E cumva diferită de singurătatea din orașe sau din inima pădurilor. În spațiul deschis, te simți lipsit de apărare, vulnerabil, mereu alert. Mă uit la ecranul telefonului. A pierdut semnalul. Acum o jumătate de oră, eram în inima orașului, captiv între străzile și blocurile sale, iar acum sunt la marginea lumii, complet singur. În al doilea rând, acest peisaj sălbatic și crud. Cruzimea acestui loc are ceva înspăimântător. Poate fiindcă este poate asemănătoare cu cruzimea pe care ți-o dă frumusețea. Nu e nicio diferență între acest cruzimea acestui peisaj vast, nesfârșit și cruzimea unei femei frumoase.

Aud deja vuietul mării. Vuietul acela neobosit și neîntrerupt al valurilor care se lovesc de țărm, se întorc în larg, se lovesc din nou și tot așa, într-un dans nesfârșit. Mă uit în spate. Nu mai văd mașina. Drumul e plin de bălți. La un moment dat, se înfundă. E complet acoperit de ape. O baltă puțin adâncă, pe suprafața căreia vântul desenează niște valuri mici ca niște solzi. Nu am cum să o ocolesc. Încerc un at drum, moale ca lutul proaspăt, dar și acesta se înfundă la un moment dat într-un zid de stufăriș și apă. Sunt dezamăgit. Mă uit din nou în jurul meu și mă simt încă o dată copleșit. Înțeleg parcă, printr-o stranie empatie, oamenii de stepă, oamenii de câmpie, oamenii spațiilor netede, care oriunde s-ar fi uitat, tot ceea ce vedeau era un spațiu nesfârșit și un cer care părea să nu se apropie niciodată. Mă întreb oare cum arătau visele lor?

Și acolo, pierdut între ape, mă așez pe o piatră acoperită cu licheni, care arată că o rămășiță dintr-un vechi altar păgân și mă întorc în timp. Numai așa, pot ajunge la mare.

Prima oară când am fost aici, a fost în urmă cu vreo 10 ani. Nu știam nimic despre locul acesta. Era jumătatea lui septembrie, vremea era deja rece, cerul era acoperit de niște nori joși, cenușii, și ploua mărunt. Am avut același sentiment de copleșitoare singurătate. Până în momentul în care am ajuns la dunele de nisip care ascundeau marea. Pe măsură ce le urcam, vuietul ei devenea mai puternic. Și într-un final, când am ajuns în vârf, am văzut-o: sălbatică, imensă, având strălucirea și limpezimea smaraldului. M-am simțit izbăvit, ca și cum o zeitate mi s-ar fi arătat în fața ochilor. Am fost copleșit de un extraordinar sentiment de recunoștință, fiindcă în acel moment m-am simțit liber. Și nu liber de ceilalți, liber de lume, ci cu adevărat liber – adică fără teamă de moarte. Și sentimentul acela a rămas viu până astăzi. Pe o plajă sălbatică, cu nisip alb, năpădit pe alocuri de tufe de varză de mare, plajă pe care zăceau aruncate, din loc în loc, aduse de furtunile din larg, trunchiuri de copac, lucioase, dezbrăcate de scoarța lor, chiar acolo am avut sentimentul că fusesem, măcar și pentru o clipă, izbăvit de moarte.

O artilerie de țânțari m-a trezit din visare. Era vremea să mă întorc în lumea mea. Soarele se ascunse deja după un nor. Cu inima ușoară, am făcut drumul înapoi. Deși copleșit de acel sentiment de singurătate absolută, nu aș mai fi vrut să plec de acolo.

În drumul de întoarcere, mi s-a deschis în fața ochilor un minunat lan de maci, pe care nu îl văzusem în când conduceam către spre Vadu. De obicei, lanurile de cereale sunt năpădite pe alocuri de pâlcuri de maci, de un roșu stacojiu. Însă aici, era invers. Cât vedeai cu ochii, sub un soare orbitor de seară, într-o lumină caldă, în fața mea se deschidea un câmp de maci. Și ceea ce era absolut fascinat la ei era culoarea lor. Dezmierdați de soarele arzător al Dobrogei, petalele lor aveau culoarea sângelui îngroșat, acel roșu închis, carnal. Tot câmpul avea aspectul unui adevărat carnagiu. Toată întinderea aceea avea ceva visceral, carnal, ceva care te neliniștea. Noaptea l-am visat din nou. Încă mă mai gândesc la el și acum.  

��оZ�

[stiri-caplimpede]

Lupta in SALBATICIE: Cine crezi ca invinge, ALIGATORUL sau TIPARUL ELECTRIC?

Lupta in salbaticie este de multe ori inegala si o cursa continua pentru supravietuire. O demonstreaza aligatorul din acest filmulet care incearca sa atace un tipar electric.

Vezi VIDEO AICI!

View On WordPress