#volnicie

[mygladbook]

Iubire, te vreau punct

Iubire,

îmi provoci emoție cu un nod în gât. Ori tu ori rãceala și tu și rãceala. Și-aș vrea sã te plâng în afarã și sã te scuip violent, în punct.

(8 decembrie 2019, “Iubire, te vreau punct”, scrisă după lansarea "Iubirevirgulă")

[mygladbook]

Bãrbatul-grepfrut

Îmi stă pe limbă un bărbat-grepfrut. Undeva pe harta limbii, mai în spate, acolo unde trecutul se agaţă cu disperare de omuleţ, când înghit în sec. Sau, dacă este să nu fiu Boring (nici Hanig, de altfel), îmi stă pe creier grepfrutul. Oricâte gusturi aş accepta că există şi oriunde le-aş percepe, la fel ca pe amăruiul din grape-fruit nu iubesc altul.

Bărbatul-grepfrut este acela pe care îl doresc în orice clipă, pe care îl caut în oricare altul. Ce are el aşa de special de este o explozie de bine? Este un bărbat care ştie să se rostogolească şi să-şi rostogolească ochii. Rostogol-rostogol îl urmăresc şi eu şi nu mă opresc din a-l frământa decât atunci când îşi lasă pielea-coajă la ieşirea din bucătărie. Sunt mereu atât de veselă în preajma lui încât îmi vine să-l miros şi să-l sorb (din ochi) a mulţumire. Femeii din mine îi place să-l mănânce fiindcă nu poartă inel pe deget, iar bărbatului din el îi place, chiar el recunoaşte, să fie mâncat puţin. Legătura mea de dependenţă este temperată de fiecare pahar de apă cu care-mi potolesc setea. Bărbatul-grepfrut, se ştie, este apă şi dorinţă.

Departe de orice tehnică încercată, bărbatul-grepfrut îţi lasă la plecare un gust puternic amărui. Parcă l-ai vrea în trecut, departe, căci ţine de-o aciditate în care nu vrei să-ţi mai petreci zilele, şi totuşi nu te saturi să-l doreşti ca dătător de viaţă. Vitamina C şi flavanoli (şi-oricâte altele l-or mai compune), bărbatul-grepfrut este ce te ţine-n viaţă. Restul - o apă şi-un pământ!

Soundtrack: (of, nu găsesc în online originalul!)

https://m.youtube.com/watch?v=lkrClUnIgLc&feature=youtu.be

#ah #imiiubescprostiile #barbatulgrepfrut #inimioara #faniiASsamaierte

(7 martie 2019)

[mygladbook]

Sã-ți ai poftele pe insula unde se naște și iubirea, sã te scalzi în dorințe de-o parte și de alta a ei, dar sã te temi de dependențã. Complicate mai sunt cã(rãr)ile creierului! 

(30 ianuarie 2019)

Cheie de lectură: cortexul insular

[mygladbook]

Dialog în vis

(O îmbrãțișare de la spate, urmatã de un sms)

"Mi-a fost dor de tine. De ieri și azi, de tot ce simt acum, aici cu tine. (Încã douã rânduri pe care mi-am propus sã le citesc mai târziu)"

- Of, nu mã ajuți deloc! Mai bine mã duc pe canapea.

(Fragment de vis, notat la 5:05)

[mygladbook]

Te simt încã pe/în vârful limbii. Atunci când vei fi trecut, vai, ce amãrealã!

(15 noiembrie 2018)

[mygladbook]

În fiecare octombrie, dupã ce îmi stabilesc o limitã de cuvinte, mã simt mai goalã. Mã scutur de tine cu formalitãți care nu-mi sunt familiare și apoi simt iar cã nu avem ce sã ne spunem. În fiecare an în octombrie aștept sã uit de tine, sã nu mai tai în mine cu a ta rãcealã. Mã simt mai goalã dupã fiecare zi întâmplatã, dar aflã cã nici octombrie nu îmi refuzã visul. Ești cald și încãpãtor, iar în ochi ai soare și poezie. De ziua ta anul ãsta îmi doresc sã pot simți cu altul cum visez cu tine. Sã-mi rãmâi caldã, iubire!

(29 octombrie 2018)

[mygladbook]

Bate vântul din tine înspre mine încât aș vrea să-mi pun coperți.

(22 octombrie 2018)

[mygladbook]

Erai liniștea. Mã luai în brațe și în regularitatea bãtãilor inimii tale îmi regãseam ritmul. Era lent, așa cum îmi place mie, departe de tahicardia cu care trec zilele grele. Era lent și mã bucuram de clipã. De fiecare clipã cu tine. În brațele tale era liniște și era acasã.

Se întâmpla sã și plâng ascunsã între brațele tale, sã nu crezi cã am uitat de acele clipe! Însã pielea ta caldã ștergea orice gând rece care mi-ar fi trecut pe sub piele. Vibrai chiar și atunci când mã vedeai cã plâng, iar eu nu înțelegeam ce gând trezea bucata de plãcere. Dacã era durerea din ochii mei, spasmul sau pielea mea devenitã toatã caldã la contactul cu tine.

Eram acasã pe un metru și șaptezecișiopt. Îmi plãcea strânsoarea ta și nu doream un open space. De altfel, nici socializarea nu mi-o doream prea tare, îmi ajungea sã fim noi. Acum cã sunt doar eu, nu îmi înțeleg nevoia de spațiu alb, nefolosit. Orice e în plus mã sufocã, îmi ia timp și pune o culoare nedoritã pe retinã. Mã plâng cã nu am aer, cã nu e aerul acesta cel cu care vreau sã-mi umplu plãmânii. Cã totul în jur miroase a ceva ce a trecut: viața în moarte, mâncarea prin colon și totul prin canalizare. Dar sã nu crezi cã vreau sã te inspir! Recunosc, nu-mi mai aduc aminte a ce miroseai. Ai trecut așa de demult încât nu-ți mai simt urma.

Și ce e și mai grav e cã nu reușesc sã mã simt nicãieri acasã. Îți amintești, probabil, legãtura mea cu lucrurile, nevoia de stabilitate și liniar, dorința de a le simți pânã la capãt. De salopeta mea în care intrai așa de bine. De cât de mult m-a durut sã o sfâșâi pentru a nu mai atinge altã piele. Acum nu mai am nimic care sã-mi urle acasã: un spațiu cu soare, ceva cunoscut, aer de bine, liniște când totul urlã-n mine și afarã.

Și sunt momente ca acesta când aș avea nevoie de câteva clipe în brațele tale: sã mã mint cã mai existã un acasã, cã pot simți din nou, cã pot fi calmã și când nu sunt în vacanțã, cã pot regãsi ritmul într-un EKG perfect sãnãtos și liniștea sã-mi șteargã orice cântec.Trag de fiecare vis care te-aduce aproape cu o încãpãțânare bolnavã, fãrã sã bag de seamã cã de fapt acasã e doar la mine-n cap, cã poate acasã e doar una, cã ACASÃ pot fi EU, dezgolitã de orice amintire, de orice dorințã care dizolvã individualitatea.

(20 octombrie 2018)