“- Ești foarte solemnă.
L-am întrebat dacă știa ce aruncasem în foc.
- O așchie de os, nu? mi-a răspuns fără să se uite la mine."
Moartea e ceva inevitabil, dar încă nu o pot accepta. Mi se pare nedrept ca după o viață petrecută lângă un om să rămâi doar cu amintirile. O așchie de os în care continuau să trăiască toate diminețile împreună, toate lacrimile, gândurile nerostite, promisiunile neîndeplinite, tot ce i-a legat odată.















