A trecut fix un an de la ziua care credeam ca o sa mi puna capat vietii.
Ziua aceea a început exact ca asta. Cu soare, destul de cald. Cu muzică bună și un vibe pe măsură, ma îndreptam spre acel loc care mi-a fost, pentru un an, scop. Un loc în care am investit energie și pasiune și am dat tot ce a fost mai bun. Un loc de la care aveam speranțe și aștepți să îmi fie recompensată dedicarea pe măsură.
Având în vedere condițiile și cerințele, perspectiva și așteptările mele erau ridicate. În acea zi nu ma așteptam la nimic neobișnuit. Avem o programare la medic, urma să mi desfășor activitatea zilnic. Se pare ca universul a avut alte planuri ( la cum arată lucrurile acum, aș zice ca universul a avut planuri mult mai bune decât am avut eu).
Ziua a început normal, zâmbete și flori de 1 martie, mărțișoare și bomboane. Ce se putea întâmpla rău? Ora 10, asta se putea întâmpla rău. 20 se minute au fost necesare pentru ca viața mea să ia o întorsătură de care mă temeam. În 20 de minte am pierdut tot, inclusiv pe mine.
Lunile ce au urmat au fost cruciale, o adevărată luptă între viață și moarte. O bătălie între : ce motive mai am să rămân în viață și o fărâmă de speranță “nu este gata încă”. Lupta asta a durat aproape 7 luni. Timp în care , deși îmi doream din tot sufletul și tot corpul să se termine (viața), am luptat să țin urmă aia de speranță vie. Poate ca atunci nu vedeam, dar acum îmi dau seama ca deși simțeam ca viața mea s-a terminat, ca nu mai am nimic, aparent, luptam pentru fărâmă aia de speranță. Îmi devenise scop, voiam să-mi demonstrez ca am dreptate și ca “nu e gata”.
Tragedia mea din 4 martie 2024 m-a facut sa ma pierd pe mine complete. Ma luptam oricum cu mine și cu viata in sine pentru a ma regăsi, avem atâtea dovezi care mi susțineau ideea ca viața e gata, dar aveam acel ceva pe care l-am pierdut în 4 martie, care mi dădea iluzia ca intr-o mare de nimic, este ceva. Cumva, acel ceva era pentru mine o pluta in marea in care ma aflam.
Imaginează-ți, în mijlocul mării, nu vezi nici un țărm, nu știi să înoți, plutești în derivă pe o plută fiind cat de cât în siguranță. Apoi, intr-o secundă, pluta se dezintegrează și te trezești în mijlocul apei luptând din toți plămânii să încerci să rămâi la suprafață, să nu te duci la fund, să nu te îneci.
Asa s-a simtit viața din 4 martie în toate cele 7 luni care au urmat. Ca o lupta pentru supraviețuire, care părea oricum zadarnică. Ce dacă stai la suprafață ? Ce rost are să nu te îneci dacă tot în mijlocul mării ești ? Poate veni oricând o furtună puternică care să facă tot efortul de a rămâne la suprafață irelevant, oricum era zadarnic în mijlocul nicăieriului.
Cumva, nici eu nu știu cum, nu m-am lăsat trasă la fund, am continuat să dau din mâini și din picioare până am reușit să fac pace cu marea, să mă liniștesc și să plutesc. M-am oprit din a mă agita și am plutit spre un mal. Un alt mai, la capătul opus de unde am plecat.
După aceste 7 luni în care am înotat pentru a rămâne la suprafață și apoi am plutit unde m-au dus valurile, am reușit să ajung undeva. Intr un loc nou unde învăț din nou să trăiesc.
După un an, privind care cele 5 luni care au trecut de când am ajuns la noul mal, pot spune ca viața începe să prindă iar contur și culoare. Chiar dacă încă mi este frică de apă, totuși acum simt ca nu sunt pe o plută mică ci pe o barcă mare, stabilă, cu motor. Da, pe barcă și nu pe țărm, pentru ca viața este imprevizibilă, exact ca o barcă pe valuri.