Jast a nais gai

var _gaq = _gaq || []; _gaq.push(['_setAccount', 'UA-27449110-1']); _gaq.push(['_trackPageview']); (function() { var ga = document.createElement('script'); ga.type = 'text/javascript'; ga.async = true; ga.src = ('https:' == document.location.protocol ? 'https://ssl' : 'http://www') + '.google-analytics.com/ga.js'; var s = document.getElementsByTagName('script')[0]; s.parentNode.insertBefore(ga, s); })();

[jastanaisgai]

From Indonesia with love - Sounds at every step (ep. 2)

I push the brake while putting the gear in neutral, stopping behind a row of motorbikes. Above me is the traffic light timer that loses second after second: 135, 134, 133... Somewhere in front, a man finds his way through all the motorbikes. He moves his hand back and forward, creating an uniform metal noise. It's a tiny object that can fit in ones hand, with tens of metal pieces that shiver at every step. 

I see the same object in another persons hand, but this time at the entrance of a warung (a small resto). The same movement, the same sound. 

At a different traffic light, in front of all vehicles, a group of kids performs a traditional dance while accompanied by gamelan sounds (traditional Indonesian instruments). They wear topeng (mask) and colorful clothes. The movements are precise and beautiful to observe. The wrists,  hands, legs and head, all these have a place in this act.

Another warung, another exhibition. Young people with guitars or ukulele (a small guitar-like instrument ) start singing to entertain the dinners. 

I see myself on the way to Solo (Indonesian city, 60 km away from Jogjakarta). The narrow path between the buses sits feels the steps of two teenagers, a boy and a girl. They perform three songs and then give their thanks to the audience for listening to them. With a small gesture they give signal to the driver to stop so they can get down and hop on the next bus for another story. 

Now I'm at at Malioboro street, the center of Jogjakarta. I make my way into the crowd, find an empty place to sit and start enjoying the night life here. In one corner there is a street band performing. In another part I see a different band moving from group to group, singing the songs they know best. 

Young and old, men and women, straight and ladyboys  they all have one goal: to entertain everyone who sees them performing, to give a reason to collect money. They don't get much, just enough to live another day, to feed their families, to pay for their studies or just live in a santai (relaxing) way with their friends. 

Jogjakarta is a city of sounds, where almost everybody has music and dance in their blood. 

[jastanaisgai]

Escape from Hell

For some of us, Hell is just a mythological word, a metaphor to describe a place no one wants to imagine or taste. Yet, Hell does exist and it comes in many forms: battle fields, prisons, natural disasters.  

I've been in "Hell" (at least in one of its forms) and saw it with my own eyes. Touched its texture, smelled its insides and heard its roar.

The Hell that I saw was the mine in Kawah Ijen. Located in East Java, Indonesia, the 2.600 m tall Kawah Ijen volcano is topped with a 200 m deep sulfuric acid lake. The sulfur condenses into a red liquid and solidifies into pure sulfur. 

In one day, a worker can make two up to three trips to the mine and back. He can carry 45-50 to 90-100 kilos of sulfur; it depends on how strong he is. Dressed in pauper clothes, wearing nothing at all for protection, except for the sweater he wears or some piece of cloth to cover his mouth. With just a pair of flip-flops, he adventures himself on a difficult, slippery and filled with rocks paths. Once he reaches that place where the yellow surface greets him with its suffocating odor, he starts to tear the ground with his bare hands and an iron bar. He then places huge chunks of yellow mineral in bamboo baskets. It's a special type of bamboo wood, strong enough to hold heavy weights. 

The process is devastating because of the hard working conditions. The sulfur clouds are eating him alive. It's impossible to breathe without proper masks. His eyes simply can't stay open, they shed tears and they hurt. And the lungs suffocate and die a slow and silent death, causing a never-ending cough. 

He needs to be timely and agile, so that he doesn't get lost in those clouds as they come and go randomly, depending on the currents.

Once the baskets are loaded, the starts back. Just imagine how carrying more than 50 kilos while climbing a less than half a meter wide and abrupt track must feel. This is his escape from Hell. This very road is his exit from it. 

At the base of the volcano lies the weighing point, where each kilo is worth something between 900 and 1000 rupees. This means that for each load, he earns from 5 to 10 dollars. The entire process takes about three hours, and to be able to do three trips in one day, he needs to start climbing at around 3 AM.  The reason why people do this devastating work is (you guessed it) money. At the end of one month, the savings can be three times bigger then any other kind of work they can do in the area.  

Bajo. 30 years old. He has been working in the mine for six years and has two kids.

The hut where about 14 people live for 15 days a month while working in the mine.

Jumanto. 38 years old. He has been working here as a sulfur picker and carrier for 20 years. He earns 1.000.000 -1.500.000 rupees per month, which is enough for his family of three. He has two small children.

  Tesripan. 53 years old. Now working in the factory. He used to to work in the mine as a carrier.

Bamboo baskets filled with large chunks of sulfur

  Weight measuring scale

Blue fire from the liquid sulfur

"Escape from hell". The route.

Danger signs warning people about the volcano.

Sunrise. The volcano and the sulfur clouds

[jastanaisgai]

From Indonesia with Love - Bullets in Traffic (ep. 1)

Indonesia will kick you right in the balls, from the first step you take outside the airport. It’s her way of saying “Selamat Datang” (Welcome). Indonesia is a she, at least for me. Because it’s always wet and hot, so you can imagine how I picture it. And don’t get me wrong, I like it that way. 

The nice and cold air from within the airport has nothing to do with what one can feel outside its walls. The humidity crushes you at every step, turning you into a walking sauna. 

I really tried to dress a bit lighter, but how can someone choose proper clothes when home there were 8 degrees and here it’s 31 degrees?!? A pair of long pants, a t-shirt and a hoodie was my choice, but it turned out to be brutal suicidal in both countries. In Romania, I literally froze, while in Indonesia, I succumbed to hot air.

And, as if it weren’t enough, I was carrying two bags of 30 kilos. I was a suicide bomber on the loose, killing everyone with my hot balls of sweat.

The good thing was that I didn’t have to wait outside for too long. A yellow bus carried my dead body to the other terminal, where I started to feel my pulse again.

After sleeping like a new born king inside the airport for one hour and another hour of flying, I was stepping in Jogja for the first time ever. I picked my bags and rushed to Ana’s place (the friend that was kind enough to tell me about Indonesia). I really needed to see a friend, hear my language and be able to speak it. 

And I sounded so much like an automatic gun, spitting word by word in a matter of seconds. My mouth was the sky of Jogja in the wet season. Dark and frightening. And my tongue was the mass of clouds in the skies, charged with billions of words.

The airport in Jogja is a really tiny building. As you go off the plane, you start walking down the asphalt, very close to the other landed planes. People look like a big queue of ants going back home after a hard day of labor.  There were motorcycles waiting in the special parking zone just for us. One trip is 2,000 rupees - that is 0.2 dollars.  Here, almost everybody drives a scooter or a motorcycle. Cars are mere intruders, trying to cohabit with them in the same space. 

There are no traffic rules. You have the same signs, the same traffic lights, but no rules. Everyone does what they think it’s best for them: driving on the wrong lane, ignoring the red light without making a stop. I still haven’t figured who is given priority in the roundabouts or any other junction. If they stop, I just push the brakes and vice versa. But the worse thing is that they don’t take any precautions when they drive. They don’t check the rear-view mirrors. If someone comes from behind when they make a left turn or change the lane, well, that is just too bad for that “lucky” someone. It’s always the people behind who need to pay attention. 

So far, I’ve had no accidents. I just crashed my mirror into a bus and almost slipped after pulling the brakes quite abruptly because someone didn’t see me coming. I know sooner or later I will have an accident. I just hope I will still be able to breathe from that point onward. Each day in Indonesia two people die and five get injured on account of motorcycle accidents, and that’s a fact. More than the American soldiers dying in Afghanistan.

[jastanaisgai]

Decembrie veninos

“Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munți, la o mânăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credință lui curată că «țara-i liberă, comunismul a căzut.» Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat capul din pământ, l-a privit în ochi și i-a spus: «Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei iar veninul se împrăștie în tot corpul.»” (fragment din cartea “Despre omul frumos” de Dan Puric)  După 23 de ani de la căderea regimului comunist, veninul încă curge liber prin țară. Și e tare mult. În fiecare colț îi poți simți mirosul și gustul putred. Din păcate ne-am obișnuit cu el și încă îl tolerăm indiferent de stările pe care ni le provoacă. Dățile în care am plecat în căutarea antidotului se pot număra pe degetele de la o mână iar călătoria niciodată nu a fost încununată de succes.   Oameni ca Raed Arafat sau Nicușor Dan sunt motive pentru un nou început de drum. Ei nu ne-au câștigat cu bani, minciuni, amenințări, spectacole sinistre în mass media sau ironii “fine”. Integritatea lor morală, principiile de viață, discursurie elegante au fost armele lor. Implicarea masivă din partea celor care încă mai cred că lucrurile se pot schimba s-a văzut în susținerea unor astfel de oameni. Tot ce ne mai trebuie este să mergem până la capăt, să nu ne mai oprim la mijloc de drum.  Alegerile din iarna asta nu or să aducă niciun câștigător. Hârtiile vor minți indiferent de scorul afișat. Va exista doar un pierzător și acela e format din noi, românii.  Majoritatea dintre noi încă alege după ochi, titlurile din ziare și TV, banii acordați de x candidat sau beneficiile pe care i le poate aduce un partid sau altul.  Mulți tineri se implică în politică în funcție de importanța viitorului partid în noul guvern. Traseismul politic merge după același model. Orice om bine intenționat ce dorește să aducă schimbări din interior va fi înlăturat sau asimilat de cealaltă parte.  Comunismul a distrus tot ce era frumos și bun și l-a înlocuit cu stupid și urât. “Democrația” post decembristă nu a readus frumosul și bunul la locul lor, ci le-a  lăsat să se zbată în mocirlă. Tot stupidul și urâtul au continuat. Procentul e mai mic în prezent, dar încă dominant. Însă frumosul și bunul nu vor dispărea niciodată ori cât de mult ar suferi. Se vor face mai frumos și mai bun cu fiecare scuipat veninos ce le va atinge sufletele.  Parlamentarii, mitocanii, demagogii, afaceriștii murdari, băieții deștepți, oamenii fără idealuri, cei care nu vor să asculte, ei sunt stupidul și urâtul, ei sunt veninul  țării. Cei care cred că “merge și așa”, că banii înseamnă totul, că “măcar ăsta fură mai puțin”, că funcția primează în detrimentul calității omului.  Iar noi, restul, cei frumoși și buni, sperăm în continuare că lucrurile se pot schimba. Ne încăpățânam să credem că de data asta noi suntem David și ei Goliat.  Și o să fie greu, dar meritat. Pentru că atunci când vom triumfa, gustul victoriei, așa însângerat cum va fi, o să fie al dracului de delicios. Dialogul, implicarea continuă, încăpățânarea, repetarea și bunul simț, astea sunt armele noastre.  

[jastanaisgai]

What if

Part of our dreams, eyes shut or open, are built on these two words. It's a very simple start of a sentence that can develop into one of the most creatives or destructive self speeches one can imagine.

The last time it was about you, Oana. Or about us. I still don't know exactly how to put it. 

I remember the first day and the last hug as if these happened one after the other. 

The two stairs in the backyard of Incubator house. You stepped down asking for fire, while I was too obscure in my silence, letting all the words fell out of Sorin's mouth, one by one.

The green door at the entrance of Radu's flat building. You hugging and kissing me, me hugging and kissing you, none of us wanting too let go. But then we did, and two different worlds emerged from our hug. 

When crossing my world by plane, my lips whispered softly: "what if you get back and stay with her, like you both wanted but to late talked about it". I guess I had a creative speech  because I'm still here, loving every minute of it and doing things that I never thought of doing. The things that we want now are different, we are different. But I guess you had that same speech  because your life is full of new and wonderful things. I hope it remains the same.

[jastanaisgai]

Am ajuns cu bine

Am plecat. Cu inima cât pumnul unui bebeluș care nu înțelege nimic din jurul lui. Fără frică, fără emoții, de parcă niciodată nu le-aș fi cunoscut. Dar liniștea  dinaintea furtunii nu durează mult, iar în cazul meu a fost exact distanța dintre București și Istanbul. Doar o oră și o altă țară ca să-mi pun întrebarea: "Ce căcat  e în capul meu?". Și uite așa a început furtuna. Întrebări peste întrebări și multă frică. Încercam fără folos să-mi explic de ce am ales să fac asta, să plec de lângă toți oamenii frumoși din jurul meu. Și n-am reușit decât să mă înec mai mult în propriile gânduri. Dezorientat și cu multă turcă pe lângă mine, mi-am continuat drumul către "Mecca" mea.  

După o noapte de nesomn, un drum de o oră până în Istanbul, alte patru petrecute în aeroport, 10 ore de zbor până în Kuala Lumpur, 50 de minute până la următorul avion și încă o oră până în Jakarta, eram mai aproape de destinația finală ca niciodată. 

Doar că mai aproape nu e neapărat mai bine, pentru că aici am pățit ce pățesc mai mereu când tratez lucrurile cu multă superficialitate. Era să mi-o iau pe coajă de la emigrări pentru că nu știam ce adresă să trec în formularul de intrare în țară.  

În Indonesia se intră doar cu viză (se poate luă de la consulat - 60 de zile - sau direct din aeroport - 30 de zile), bilet dus-întors și o adresă de la noua cazare. Eu aveam doar bilet dus. Cu cel de întoarcere am rezolvat, explicația că e deschis a fost destul de convingătoare. Cu adresa nu am găsit nicio variantă corectă, așa că am fost trimis înapoi și rugat să revin când o obțin. Cum nu aveam baterie la telefon și nici credit pentru a mai da telefoane (uitasem că am trecut pe un abonament fără nimic inclus), m-am dus la un ghișeu cu mulți băieți în uniformă și le-am povestit situația în care mă aflam.  

Prima reacție a fost să sun la numărul Anei, unde urma să ajung. Evident nimeni nu a răspuns.  

Deasupra ghișeelor pentru emigrare găsești un ecran măricel pe care stă scris cu litere cât Indonesia: "Bribery and grafter are heavily punished" 

După ce a aflat că nimeni nu a răspuns la telefon, unul dintre băieții în uniformă îmi zice, șoptit ce-i drept, că pentru o sumă modică (300.000 de rupi, echivalentul a 10 dolari), îmi rezolvă toate problemele cu emigrările și să-l cred că pot fi o grămadă. Am fost tentat, pe bune, însă textul cu "bribery" băgase destul de mult frica în oase. Cum tipul nu a fost deloc deranjat de răspuns, și-a scos telefonul și i-a trimis un mesaj Anei, spunându-mi că va reveni imediat cum ea îl sună înapoi și îi da adresă. După încă 30 de minute de așteptare și tot niciun răspuns, a mai încercat o dată să-mi explice cum stă cu acel "small fee" și să mă asigure că nimeni nu are să afle. Răspunsul nu mi-l schimbasem și mai degrabă preferăm să mă trimită  înapoi în țară decât să ajung știre pe burtierele de la televiziuni. Ușor dezamăgit de necooperarea mea, dar tot cu zâmbetul mare și mustăcios, îmi zice să trec Ibis Hotel Jogyakarta la adresă și să mă duc în partea opusă de unde am fost prima oară, dar doar după ce ajunge mai multă lume la coadă. 

Mi-am așteptat rândul, mai mereu cu un ochi în partea opusă ca să văd dacă nu mă reperează cel care m-a trimis înapoi. Același set de întrebări legate de bilet,  aceleași explicații. A pus mâna pe ștampilă și când să o așeze pe pașaport, mai găsea să mă întrebe ceva sau să verifice alte date. De patru ori mi-a făcut asta până când am auzit clinchetul victorios pe pașaport. "Welcome to Indonesia, șir!" 

În Jakarta nu am zăbovit mai deloc, zborul meu urmând să plece în doar trei ore. Mi-am rezolvat chekin-ul, am băut o cola și m-am întins pe scaunele din sală de  așteptare până la plecarea spre Jogja. Frica de zbor de la început fusese înlocuită de un mare oftat că durează mult prea mult până decolează iar mie mi-e somn și vreau să dorm.

Cât despre ce am scris la început, asta e concluzia mea: Dacă e să-mi pară rău de ceva, prefer să fie pentru lucrurile pe care le-am încercat, decât pentru cele de care mi-a fost frică să le incerc.

P.S. Oana, mulțumesc pentru portofel, dar și pentru cei cinci euro din el. M-au salvat de la drumuri în plus și stres. 

[jastanaisgai]

Eu m-am schimbat mult, tu... mai putin

E vineri, ora 13.17 si din bar a iesit un localnic dupa berea de dimineata alaturi de colegi. I-am tot auzit vorbind despre calendarul mayas, data 12.12.2012 sau situatia economica din tara, a carei patura mijlocie nu mai exista. Si am auzit multe puli si bagari in ma-sa. Nu stiu de ce am avut impresia ca oamenii de la tara sunt prietenosi cu vocabularul. Tot la ora aia plecam cu tata inspre rau, sa stam intinsi la soare, sa facem baie in apa groaznic de rece si sa… Sincer nu stiu si ce altceva sa mai facem. E prima oara de cand m-am nascut cand tata mi-a propus sa iesim doar noi doi in afara orasului. Se ne luam un timp in care sa mai zabovim la vorbe. Cand inca mai traia cu noi in casa din 13, mereu cand il gaseam acasa, ne intindeam la vorbe pe canapeau din sufragerie. Vorbeam despre orice. Cu patos, cu argumente si contra-argumente cu povesti personale si cu zambet pe buze. Acum, dupa 11 ani in care pot sa numar pe degete intalnirile noastre, ma simt ciudat in fata lui. Si acum ne asezam la vorbe, dar nu mai e ca atunci. M-am inchis in fata lui si mi-e greu sa gasesc calea prin care sa schimb lucrurile la cum erau. Eu m-am schimbat mult de atunci. El mai putin. Si e greu, pe bune ca e tare greu sa mai gasesc un numitor comun. Asa ca ieri am dormit toata ziua pentru ca nu stiam ce sa ii zic, iar azi, el face gratarul si eu scriu.

[jastanaisgai]

Îmi pare rău!

Inconștiența e dată de vârstă. Sau cel puțin percepi inconștiența abia de la o anumită vârstă. Însă pentru noi doi, Coi și cu mine, inconștiența nu făcea parte din bagajul nostru de cuvinte în acel moment. Eram în Cluj, pe lângă Someș, și ne îndreptam înspre casa de unde aveam să ne cumpărăm prima pungă cu iarbă. Și da, eram mult prea dornici să facem lucruri cât mai tâmpite încât să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat. 

Un gram de iarbă îți încape în podul palmei. Cât am cumpărat noi, nu încăpea nici măcar în podul palmei lui Gulliver. Mult, foarte mult, atât de mult încât ne-ar fi ajuns fără probleme pentru câteva luni de consum zilnic. 

Am urcat la oameni, s-a rulat repede un cui, s-a testat și ne-am văzut de drum. 

Eram prin decembrie, eu în clasa a 9a şi Coi cu un an mai mic, în una din nenumăratele mele vacanțe petrecute la bunici. Coi a ținut punga la el și am mai dat cu ochii de ea abia în tren, pe drumul de întoarcere.  

I-am așteptat pe ai mei să plece de acasă, am împărțit marfa în două și mi-am ascuns partea în geanta de tenis. Cu câteva zile înainte de Crăciun, mi-am rulat-o pe toată în țigări, am vândut o mare parte, bani care mi-au folosit pentru cadouri și revelion, iar țigările rămase le-am fumat cu restul de prieteni. 

Timp de un an de zile mi-am făcut veacul în apartamentul lui Coi de la etajul 5.. Avea doar un pat, un dulap pentru haine și un televizor. Toaleta era pe hol, iar bucătăria nu era prevăzută în planuri. Dar pentru el nu era o problemă, doar casa părinților era cu câteva etaje mai jos. Imediat după școală mă duceam la el și ne facem praf cu un bong improvizat dintr-o sticlă de 2L de Coca-Cola. Îndoită de la mijloc și cu o gaură în partea de jos, cu capul poleit în staniolul în care puneam iarba ce urmă a fi fumată.  

Seară aia trebuia să fie specială. Și cum o seară specială e tratată cu lucruri speciale, Coi mi-a sugerat să nu mai fumam iarbă ci să bem niște iarbă fiartă în lapte. Senzația e mult mai tare și ține mai mult. Am băut un căpăcel din licoarea ușor maronie și ne pregăteam să plecăm. Însă și-a adus aminte că mai are să-mi dea niște bani, așa că mi-a sugerat să uităm de datorie dacă mai servesc un căpăcel. Nu vedeam niciun rău în asta.  

Era iarnă și destul de frig afară. Aveam o geacă roșie pe mine cu o dungă reflectorizantă pe margini. Asta e tot ce mai țin minte de cum eram îmbrăcat. Am intrat în Wired, clubul de net de unde ar fi trebuit să ne vedem cu alți oameni care urmau să vină la petrecere. Și am început să râd, necotrolat, fără motiv. Nu puteam să mă opresc. Deloc. M-am dus la baie, am aruncat cu apa pe față în speranța că are să-mi mai ia din senzația ciudată pe care o aveam. Însă tot rădeam. Rădeam în timp ce mă uităm în oglindă, în timp ce vorbeam cu Coi, în timp ce făceam orice.  

N-am mai rezistat și am ieșit din club. M-am apucat de genoflexiuni și flotări. Mâinile îmi erau cât geaca de groase, iar energia pe care o aveam mă făcea să alerg dintr-o parte în alta. Am ajuns aproape de parcul de la Operă și începusem să mă panichez din ce în ce mai tare. Inima îmi bătea necontrolat de repede, iar gura îmi era atât de uscată încât mi-am ținut limba între degete de frică să nu mi se lipească de cerul gurii. Și am alergat cât am putut de tare până am ajuns de cealaltă partea a parcului. Am traversat strada, am deschis poarta de la curte și i-am bătut la ușă. A răspuns tatăl ei. Noroc meu a fost că a înțeles pe loc că nu era cazul să pună întrebări ci doar să-și cheme fiică.  

Mi-a adus o sticlă cu apă și m-a lăsat să-i stau pe trepte. Coi era în fața mea, disperat pentru că nu știa cum să mă ajute, iar Mo, draga de Mo, avea grijă să mă liniștească.  

Dacă încercam să adorm, aveam impresia că nu o să mai trezesc prea curând. Tresăream la fiecare câteva minute doar că să fiu sigur că încă sunt acolo. Nu știu cât am rămas in şezut pe scările reci, timpul este destul de relativ în astfel de situații. Mă tot gândeam să mă duc la spital, dar nu puteam să le fac asta alor mei. Nu voiam să mă catalogheze ca pe un fiu cu probleme.  

Am ieșit în fața casei, m-am chinuit să vomez lichidul maroniu și mi-am văzut de drum. Mare lucru nu mai ţin minte, dar trebuie să îi fiu recunoscător lui Coi pentru ca am ajuns cu bine la petrecere. M-am închis într-o cameră și m-am aruncat în pat, dar nu înainte de a cere o sticlă de Cola lângă mine.   

Trei zile mi-a fost rău, trei zile în care îmi aduceam mereu aminte de senzația aia ciudată că dacă adorm nu o să-mi fie bine.  

Au trecut ani buni fără să mai încerc nici iarbă, nici haş şi nici lapte.

Cât despre Coi, l-am văzut acum două zile și nu l-am recunoscut. Poate daca ar fi arătat altfel, nu m-aș fi gândit să scriu despre intâmplările noastre.  

Obez, chelios în partea sus și cu părul lung şi nearanjat în părți. Genul de om pentru care ziua, minutul, prezentul nu contează. Se uita la mine cu o privire ciudată, de parcă m-ar cunoaște foarte bine, dar nu ar putea să zică de unde. "Și ți-ai făcut tatuaje", m-a întrebat.  

Nu ne-am mai vorbit de foarte multi ani. Am tot încercat să dau de el, l-am sunat pe el, i-am sunat părinții, dar nimic. Coi nu mai e Coi. E o legumă care stă într-un corp ce aduce puțin a vechiul Coi. Ochii nu se schimbă niciodată si nu se uită niciodată, nu? Doar se plimba de colo-colo, iar de vină pentru asta sunt prea multe droguri combinate. O boaba de ecstasy, ceva LSD, un pic de metanfetamină. Însă motivul pentru care le-a luat și a abuzat de ele nu am să-l știu cu adevărat.

[jastanaisgai]

Te claxonez, deci exişti!

S-a lăsat lumina roşie şi odată cu ea calc frâna şi încetinesc uşor, atât cât să nu trezesc din somn semaforul uşor învechit. Mâinile prind viaţă mai repede decât restul corpului şi fug de lângă trup într-un exerciţiu de înviorare întârziat. Sunt relaxat, mă simt relaxat şi prevăd încă o zi liniştită în trafic. 

Starea de bine în care mă aflu mă face să mă urnesc mai greu de la semafor, la câteva secunde după ce apare culoarea verde. Niciun claxon. Şoferii din spate aşteaptă liniştiţi să imi pun roţile în mişcare pentru ca şi ei să-şi poată continua drumul. Pare incredibil, dar mersul cu maşina nu mai pare o corvoadă fonică. Armonie, mii de prieteni, mâini ridicate în aer care salută alte mâini ridicate în aer. Poliţia nu mai are ce caută pe străzi, totul se face de la sine, totul vine de la sine, de parcă aşa am fost învăţaţi de când am început să avem raţiune şi simţire. 

Dacă i-aş povesti copilului meu haosul care guverna odată şoselele noastre, sigur m-ar bătea uşor pe spate, spunându-mi: "Bună încercare, dar nu pot să te cred".

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Capul mi-a luat foc de durere, iar urechile imi ţiuie mai rău ca după orice ţipăt de copil. Cei prezenţi în trafic se uită dezamăgiţi în jur. A trecut mult prea mult timp de când nu s-a mai auzit un astfel de sunet şi le vine greu să creadă că cineva, oricine, a încălcat o lege atât de importantă. Nimeni nu se enervează, doar că mihnirea din suflet la amintirea proiecţiilor din trecut nu se poate ascunde atât de uşor. 

Cu cinci maşini mai în spate, şoferul iese în afară şi ridică mâinile în aer în semn de iertare. Pe guerrilla era Red Hot Chilli Peppers, iar pasajul de la baterie a fost refăcut pe suprafaţa volanului. Ultima bătaie a primit mai mult avânt şi aşa s-a declanşat şi ţiuitul asurzător. 

Fiecare se retrage la activitatea lui şi se afundă în visurile care îi ţes drumul spre destinaţia dorită. Bucureştiul a uitat ce înseamnă claxonul, gropile, sărăcia şi politicienii corupţi. Bucureştiul este un oraş în care îţi doreşti să traieşti, să-i respiri aerul curat, să-i admiri arhitectura şi zecile de spaţii verzi. Bucureştiul a renăscut datorită unor oameni care şi-au sacrificat o bună parte din viaţă pentru restul locuitorilor.

[jastanaisgai]

Pasiune într-o boabă de cafea

Nu-mi place cafeaua. Nu mi-a plăcut şi nici nu-i prevăd un viitor luminos in viaţa mea. Gustul amărui nu-mi loveşte doar papilele gustative, ci tot corpul, care mi se contorsionează la fiecare înghiţitură.

Doar că eu nu am băut cafea până acum ci doar un lichid maroniu făcut la întâmplare... care nu are legătură cu procesul de mai jos:

O boabă de cafea diferită, cu personalitate, care caută cele mai fine plaje pentru relaxare. Ştie care sunt orele bune pentru bronz şi foloseşte doar creme sănătoase pentru crusta ei sensibilă. Se răsfaţă cu felurite tipuri de masaj, mănâncă exact cât ii trebuie şi când ii trebuie, mâncarea fiindu-i întotdeauna aleasă de nutriţionistul personal. Maşinării impecabile, gândite de ingineri renumiţi. Testate la infiniit pentru a nu da greş în niciun moment şi a fi într-o comuniune perfectă cu dirijorii întregului proces.

Şi ei doi, Flori şi Paul, dirijori majestuoşi care controlează din gesturi fine întregul ansamblu. 

Ce am băut ultima oară nu e doar cafea. E pasiune, artă, ore de sudoare, sute de încercări, minţi creative şi multe zâmbete. Daca vrei să ştii mai multe despre Flori si Paul, asta le este pagina de Facebook de la Bucharest School of Coffee.

[jastanaisgai]

Spune-mi ceva

Cu degetele îi mângâi coapsa, de la genunchi și până la linia chilotului, folosindu-mă doar de buricele degetelor. Abia dacă îi ating textura pielii printr-o mișcare du-te, vino cu încetinitorul. Buzele-mi scapă pe spatele arcuit și explorează centimetru cu centimetru, pielea-i catifelată și alunițele necunoscute. Primesc în schimb gemete de plăcere și cuvinte ce-mi răsună ca un susur al unui pârâu de munte.  

"Spune-mi ceva" aud în urechea stânga, imediat ce-mi reiau locul în dreptul ei. Cum mecanismul meu de apărare e foarte bine pus la punct, mintea-mi devine blank total, iar primul lucru pe care îl zic, și asta după câteva secunde bune, este: "mă gândesc ce".  

Frica de penibil e bună pentru că te face să analizezi mai în adânc fiecare cuvânt pe care îl zici. Frica exagerată de penibil devine o corvoadă pentru că te transformă într-un om mut, incapabil să articuleze două cuvinte. Și tot frica asta exagerată te face de fapt "penibil". Pentru că analizând prea mult și prea în detaliu, ajungi să spui lucruri complet neinteresante și ciudate.

Aşa ca fără frică... măcar când faceţi sex! 

[jastanaisgai]

Printesa din ghetou

Eram singur. Tocmai terminasem munca şi aveam nevoie de o plimbare. Să fiu doar eu, cu paşii mei, cu gândurile mele şi zumzetul din jur. Nu sunt tocmai arhetipul omului plimbăreţ, dar, uneori, exerciţiul solitar mă linişteşte şi îmi oferă fix ce am nevoie: timp ca să-mi pun ordine în gânduri. 

Ei bine... plimbarea n-a fost deloc aşa. Deşi plecasem determinat să duc la bun sfârşit câteva obiective bine trasate, frumuseţea ei m-a biciuit la fiecare pas. 

Era femeia perfectă, tipa pe care o visez mereu lângă mine când mă bucur de un apus de soare. Cu care îmi lichidez mintea la un cui sănătos, sau îmi îmblânzesc auzul la Goblin-ul din Vama Veche. Micuţă de statură, nu mai mult de 1.60, brunetă şi uşor cafenie la piele. Ochii erau predominant albaştri, pistruiaţi pe alocuri cu tonuri de verde... exact ca un glob pământesc în miniatură. Un tatuaj elegant se zărea pe spatele gol, printre despicăturile create de firele de păr ce-i alunecau pe pielea fină. 

Era îmbrăcată într-o rochie fără bretele, la fel de neagră ca părul ei, iar în picioare avea o pereche de converşi roşii, căniţi de la atâtea concerte, party-uri pe plajă şi beţii fermecătoare. Avea un râs plin, dar uşor caraghios în momentele în care îşi îngroşa vocea. Şi zâmbea atât de inocent. 

Am uitat de tot... plimbare, obiective, mâncare pentru pisici, bani, datorii, prieteni, familie, fotografii, drumeţii pe motor. Eram o legumă ce saliva fără oprire şi striga disperată... în tăcere... nu te îndepărtă. 

Am mers în spatele ei preţ de câteva minute până când mi-am făcut curaj să-i zic ceva. Orice. Nu le am deloc cu vorbele, dar ştiam că de data aceasta o să meargă. Mă simţeam lovit în creier de mii de metoriti mici, îmbibaţi în creativitate şi adrenalină. 

"Gata... acum te duci la ea. O iei uşor, pas cu pas. Tocmai a terminat de vorbit cu prietena ei, i-a făcut cu mâna şi îşi continuă drumul spre Casa Presei. I-aţi coaiele cu tine şi du-te lângă ea. Fă o glumă, prefă-te pierdut, zi-i orice, numai vorbeşte cu ea. Poţi coaie, poţi." 

Aşa că am plecat neştiind ce mă aşteaptă, neştiind cum să încep, dar convins că o să meargă. Mii de texte îmi treceau prin faţa ochiilor, glume, idei, scenarii. 

Dar n-am ales niciunul. 

Cadrul idilic, creionat fără cursur, s-a transformat rapid într-unul apocaliptic. Era un film Noir în care timpul se oprise, iar personajul principal se evidenţia prin culoarea roşie a buzelor cărnoase. 

Privilegiat de poziţia în care mă aflăm, am putut lua parte la scenă chiar de la bun început: ţinere de mână cu prietena ei, dat drumul, pupat pe obraz, prietena îşi face curaj şi pleacă, se urcă în autobuz iar până să se închidă uşile, eroina noastră spune: "Aşa fă, futu-ţi morţii mă-tii să-ţi fut. Aşa, pleacă la gaozarul tău să-ţi dea pulă până mori." 

Aş fi vrut să zic stop cadru, o luăm de la început şi hai să nu mai improvizăm. Doar nu-l jucăm pe Bukowsky, nu? 

Însă eu nu eram nici regizor, nici director, nici măcar băiatul cu butaforiile. M-am proptit mai bine în scaunul meu şi am urmat cu atenţie continuarea scenei deoarece ştiam că asta nu e tot. E ca atunci când mă uit la un meci de fotbal şi echipa mea favorită joacă prost şi pierde... măcar să le dea cât mai multe goluri că să fie spectacol. 

Prietena ei a zâmbit şi când s-a pregătit cu mare amplomb să-i dea un răspuns pe măsură, destinul i-a închis uşile în nas. Însă prinţesă noastră nu-şi terminase show-ul. Şi acum îi ţin minte chipul angelic ţuguindu-şi uşor buzele, trăgând aer în pieptul plin şi scuipând fără încetare seminţe în jurul ei. Jur că l-a copiat pe Rambo când omora jumătate din populaţia Vietnamului. 

Şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, viaţa a început să curgă din nou. Oamenii şi-au reluat activităţiile, cerul s-a colorat, vântul ridica fustele fetelor care aşteptau de zor 131, iar câinii se pişau ca niciodată pe roţile taxiurilor din zonă. Iar ea, fosta mea dragoste, s-a pierdut în mulţime, lăsându-mi în urmă un text din seminţele scuipate: "Oamenii nu sunt niciodată ceea ce par". 

P.S. Ştiu, a mâncat ceva seminţe cât timp am urmărit-o. 

[jastanaisgai]

(un)Lucky Luke

Caramizi in ghena. Pechinez vagabond. Tipete si multe nu-uri. Asa arata in cateva cuvinte prima mea experienta in incercarea de a avea un animal de companie. Nici macar nu mai stiu ce nume i-am pus si vreau sa cred ca asta se datoreaza numarului de ore in care i-am fost stapan. Vreun vecin de palier sau poate chiar ai mei au decis sa-l elibereze pe saracul animal din pseudo cusca din caramizi, asezata cu mare stil fix in centrul ghenei de la etajul 7. 

Se intampla cand eu aveam in jur de 11 ani. Imi doream tare mult un caine cu care sa ma joc, sa ma tavalesc si sa am grija de el. Ultima parte imi era o totala necunoscuta, insa eu eram decis ca o sa am grija de el ca nimeni altul. Am luat o curea de-a lui tata, am iesit in fata blocului, l-am momit cu mancare si asa i-am pus prima lui zgarda la gat. Ma plimbam tantos cu el prin fata blocului si chiar am dat o tura pana la posta Puisor ca sa vada toti vecini ce caine mi-am tras. 

Urasc pechinezii pentru ca sunt printre cei mai hidosi si cretin caini din lume. Ii vezi de la cinci, zece metri departare, ai impresia ca sunt in transa, nu li se misca niciun fir de par, iar exact in momentul in care treci pe langa ei, sar sa te terfeleasca. La 19 de ani de atunci, inca nu reusesc sa inteleg de ce prima oara am ales un pechinez.

Dupa doi ani de la prima experienta complet esuata, am reusit sa-i conving pe ai mei, mai ales pe tata, sa ne luam un caine. Vecinii care tocmai se mutasera langa apartamentul nostru aveau mai multi pui de dat dupa ce cateaua lor fatase cateva ghemotoace sarmoase. M-au insarcinat pe mine sa-l aleg. Era cel mai gras dintre toti si putin timid fata de ceilalti. Luke, asta e numele tau. 

Tata m-a atentionat in repetate randuri ca el nu o sa aiba grija de caine, nici nu are sa stranga sau sa-l duca afara. Sigur tata, sigur, numai spune DA ca sa-l vad in bratele mele. 

Si uite asa al meu tata a devenit mai uman. Nu zic ca era un monstru, nicidecum, insa era un pic rece fata de noi (de fratele meu si de mine). S-a indragostit de Luke imediat. Ochii mari si negri, blana sarmoasa, labele mari l-au transformat in doar cateva saptamani din omul care spunea NU, la cel care se trezea la cinci dimineata ca sa-l scoata pe Luke afara. 

Puiul cel mic, grasun si timid a devenit in mai putin de un an unul dintre cei mai frumosi caini pe care i-am vazut pana in ziua de azi. Avea in jur 50 de cm inaltime, labele cat jumatate din mana mea si o putere impresionanta pentru rasa lui. Si era al naibii de cuminte si ascultator. 

Stateam cu el si incercam tot felul de tampenii. Copil teribil cu eram, ii dadeam bobarnace in testicule ca sa vad daca i se subtiaza timbrul vocal. La al treilea bobarnac am obtinut un fel de confirmare. Un schelalait pe o nota inalta, o mini soprana canina. 

Eram gol prin casa si am decis sa-imi pendulez penisul prin fata lui. Nu m-am gandit sa-l hipnotizez, ci doar sa-l stresez ca sa vad ce face. Abia atunci i-am inteles schelalaitul de la bobarnace: "Ti-o fac si eu pustiule". M-a capsat indeajuns de bine incat sa nu mai incerc asta vreodata. 

In a 8a invatam dimineata cu program pana la 13, 14. Imediat cum ajungeam acasa imi petreceam cel putin 30 de min cu Luke afara. Dadeam ture de cartier, speriam pechinezi isterici, ne tavaleam prin iarba sau ne alegeam un punct si fugeam pana la el ca sa vedem cine e mai rapid. Chiar daca nu avea glas, il intelegeam de fiecara data cand ma uitam la mutra lui. Era fratele perfect. 

Intr-o zi de miercuri m-am intors grabit de la scoala, am dat o tura superficiala cu el, cat sa dea de doua ori din coada si sa-si faca nevoile. Ba chiar am avut grija sa-l cert pentru ca se misca prea greu, iar eu eram grabit sa ajung la prietenii mei. Seara, inainte de culcare, m-am asezat langa el, l-am mangaiat pe bot si i-am soptit noapte buna. Mi s-a parut diferit, incordat, cu labele intinse si respiratia rapida.

A doua zi, imediat dupa ce m-am trezit cu remuscari pentru graba cu care il tratasem la ultima noastra iesire, l-am cautat ca sa-l iau in brate, sa-l mangai si sa-mi cer iertare. Dar nu era de gasit, in nicio camera, in niciul loc. M-am dus la fratele meu ca sa aflu pe unde se ascundea. Nici macar nu a clipit cand mi-a zis ce s-a intamplat cu el.  

Am sunat-o pe mama si am izbucnit in plans cand i-am auzit vocea pentru ca nici ea nu putea sa-si articuleze cuvintele. Tot ce am putut scoate era locul in care se afla. 

L-am gasit in aceeasi pozitie in care l-am lasat cand m-am bagat in pat. Singura diferenta era limba care atarna intr-o parte.  

Cu o seara inainte, Luke a vrut sa traverseze spre un alt caine. A iesit dintre masini, iar un sofer nu a mai avut ce face si a intrat in el. S-a speriat, dar singur s-a ridicat si si-a continuat plimbarea. Nimeni nu s-a gandit sa mearga cu el la veterinar decat dupa cateva ore bune de la accident, cand deja era prea tarziu. O costa ii perforase plamnul stang si a murit de hemoragie interna. Peste doar patru zile ar fi trebuit sa participe la primul lui concurs.  

[jastanaisgai]

Cand am dat prima oara spaga

Era pe vremea cand Orange era Dialog si eu abia imi luasem carnet. Dornic sa conduc cat mai mult, chipurile sa capat experienta, am luat masina alor mei si am plecat inspre Dorobanti. Acolo era sediul unde plateam de obicei facturile.

Era duminca, aproape de de ora 14, iar afara era un frig de iti iubeai masina si butonul de caldura cu foarte mare patos.

Veneam dinspre Piata Romana si lenea cumulata cu placerea septica de a incalca regulile, m-au facut sa tai linia continua si dubla si sa fac stanga. Doar nu m-o vedea nimeni, nu? Si ghici ciuperca ce-i, "militienii" nino, nino in spatele meu.

Dupa ce "am dat mana" si ne-am bucurat ca "ne cunoastem", am fost informat ca amenda este 400 de lei (foarte vechi) si 200 in 48 de ore. Capul, cu o miscare verticala aproape perfecta, a facut usor semn ca intelege cele comunicate si astepta cu nerabdare continuarea. 

Mi-a dat inapoi talonul si mi-a sugerat, dar nu mai stiu in cel fel, ca trebuie sa fac ceva. Ma jur ca am stat ca un prost in masina, cu talonul in mana si m-am tot gandit ce doreste de la mine. Ce ar trebui sa fac? De ce ne jucam mind games, duminica la ora 14? Asa ca am pornit inspre el, la fel de senin cum ma lasase. I-am inmanat talonul si spre surprindearea lui, a mea nicidecum, era gol. 

S-a uitat ciudat la mine si a inceput sa-mi explice pe invaluite ca ar trebui sa contina ceva. Si tot incerca, si tot explica si eu tot senin si pur ma uitam in ochii lui. Cand in final a inteles ca nu fac pe prostul si sunt complet neinitiat in ale basisismului, mi-a dat-o direct. Bacsis, spaga, bani, hartii de 100, chestile alea albastre, etc. 

Mi-am reluat locul pe scaunul din fata si a urmat o mare dilema. Cati bani sa-i dau saracului? Daca amenda e 400 dupa 48 de ore, logica mi-a spus sa dau 200. Si tin minte si acum cum am blestemat pe toti cristosii si sfintii si mortii pe care ii cunoscusem pana atunci. 

S-a uitat ciudat la mine dupa ce i-am predat talonul, insa a luat banii si mi-a urat un weekend placut. Si ca BONUS - sa am grija mai mare la linia continua.

M-am intors la masina, am mai blestemat si scrasnit din dinti un pic dupa care am plecat resemnat spre casa. Fara factura platita si cu gaura in buget. 

Insa povestea nu se termina aici. La nici 500 de metri mai in fata, acelasi echipaj de politie ma opreste, unul dintre politisti coboara si imi da inapoi o hartie de 100 de lei. E suficient asa (in traducere libera - copile, mare pampalau mai esti). 

True story :)))

[jastanaisgai]

In timp ce-l ascultam pe Robert Schumann

De ce am impresia ca mereu, tot ce fac, este cumva gresit? De ce am nevoie de confirmare si atunci cand cerinta este atat de simpla, incat orice decizie ai lua, n-ai cum sa faci ceva prost? De ce port 38.5 la picior ca sa nu-mi gasesc nimic cand vreau sa-mi iau de incaltat? De ce am stat intr-o relatie timp de sapte ani, cand ar fi trebuit sa ma departez dupa numai doi iar in restul de cinci sa cunosc cat mai multa lume? De ce am ales sa sufar un an de zile in mizerie si retras de lume? De ce m-a parasit tata cand aveam mai mare nevoie de el? De ce nu ma inteleg cu frate-miu care tine atat de mult la mine? De ce nu-mi vizitez niciodata bunica desi mi-am promis ca o sa fiu mai atent cu ea? De ce sunt bun cu oamenii care nu merita? De ce am ales sa merg la psiholog abia acum, cand sunt atat de fragil cu tot ce ma inconjoara? De ce n-am rabdare cand ar trebui sa am si sunt prea calm cand ar trebui sa fiu mai activ? De ce nu stiu sa ma fac inteles? De ce iubesc dar nu stiu sa arat asta? De ce mi-au ales ai mei numele Ciprian? De ce nu-mi folosesc timpul cu mai multa intelepciune? De ce am ales bros before hoes? De ce sunt pierdut in ganduri? De ce actionez atat de greu? De ce imi calc pe principii cand am o nevoie disperata de un anume lucru? De ce nu sunt constant? De ce actionez si dupa aia repar ce-am facut gresit... mereu? De ce am o mama, un tata si un frate si nu o familie? De ce fac ce nu-mi place? De ce traiesc cu impresia ca o sa ajung un greiere pe langa atatea furnici? De ce sunt las? De ce vreau sa fiu cel mai bun in orice fac? De ce scriu toate astea? De ce n-am cum sa-i ajut pe oamenii care imi sunt foarte dragi? De ce esti perfecta pentru mine, dar atat de departe? De ce gresesc? De ce sufar? De ce joc fotbal si nu cricket? De ce ti-am dat numele Jesus? De ce fac 30 de ani in loc de 20? De ce ai ales sa nu mai fii prieten cu mine? De ce ascult radio guerrilla? De ce m-am apucat de foto atat de tarziu? De ce trebuit sa descopar pe propia-mi piele ca masterul de la SNSPA e o voma poleita in haine de gala? De ce nu stiu niciodata ce fac de revelion? De ce ma intereseaza atat de mult ce cacat fac de revelion? De ce nu pot sa te iau in brate si sa te pup? De ce sunt orgolios? De ce sunt geaman? De ce ma intereseaza ce spun/cred/fac altii? De ce nu plec din tara? De ce valsez pe langa deciziile importante? De ce imi lipseste rozul din spectrul de culori?

Pentru ca altfel nu as fi existat :(

[jastanaisgai]

Bucatica de carne - ep. 2

Nu e o surpriza pentru nimeni cand afli ca inca un cuplu casatorit de 20 de ani se desparte. El si-a gasit o tinerica pe la 30 si un pic, care arata absolut superb, chiar mai bine decat majoritatea puritanele de 20 de ani, iar ea... ea plange acasa pentru ca barbatul cu care nu se mai intelege de 10 ani, a parasit-o pentru alta. 

Cei doi sunt parintii mei si s-au despartit acum 3 ani. Tata are 50 de ani si e boier pe mosia lui, adica are o afacere proprie din care scoate indeajuns de multi bani incat sa o duca bine pentru inca trei vieti. Mama are 51 si este profesoara de limba romana. Cred ca mi-a citat toti poetii si scriitorii care au asternut povesti despre inselat sau divort in momentul in care a aflat ca si ea este in aceeasi situatie.

Daca ai fi nimerit in ziua in care ai mei s-au despartit "oficial", ai fi putut jura ca o cearta ca aia nu ai mai vazut niciodata. Nu cred ca a fost vreun sfant ratat in pleiada de injuraturi asternuta elegant de ambii parinti. La fel cum nu cred ca au ratat sa sparga, rupa, arunce pe unde pot, obiectele care le-au iesit in cale. 

Insa pentru mine nu a fost decat o cearta normala, ca oricare alta, in care am avut grija sa ma misc repede ca sa nu sparga obiectele de valoare, sa rupa tablourile sau sa distruga televizorul.

Sinceritatea ma face sa marturisesc ca ma bucur ca s-au despartit. Erau ca un cancer care evolua spre metastaza si oricata chimioterapie i-ai fi facut, rezultatele nu apareau. Uneori e nevoie sa tai un membru ca sa salvezi o viata. In cazul lor era nevoie sa se desparta ca sa salveze doua vieti. 

Pe ea o cheama Sorina si e amanta tatalui meu. Are fix 33 de ani, astazi i-a implinit si arata extraordinar. Pielea fina, sanii fermi cu gurguii si alveolele mici si usor tuciuri. Da, am vazut-o cand iesea din dus. Fundul bine lucrat si mult prea putina celulita pentru varsta la care a ajuns. E buna, buna, buna, buna si daca n-as fi fata, cu siguranta as gasi solutia magica sa ma aventurez cu ea intr-o super partida de transpiratie bicorporala. Dar sunt fata si... si asta schimba mult lucrurile.

E interesant sa ai doua familii. Primesti mai multe cadouri, bani, ajutor din partea parintilor naturali. Iar daca esti fata iar maica-ta vitrega te place sau macar incearca sa-ti intre sub piele, atunci fi sigur ca ai luat lozul cel mare. Sedinte de epilat, mani-pedi, vopsit si coafat... moca. Haine... moca, cafele... moca, lectii de agatat... moca. E ca si cum as avea o sora mai mare, plina de bani si care te vrea mereu fericita si iubita.

Insa am invatat pe propria-mi piele ca nimic nu este gratis in viata. Absolut nimic. Totul are un pret si doar modalitatea in care platesti este diferita.

Era o zi ploioasa de toamna, cu cerul bogat in siruri intunecate de pufosenii de toate formele. Stiam ca o sa ploua ca dracu, dar am ajuns rapid si fara echivoc la o parere comuna. Iesim in oras in decapotabila, doar in tricouri albe si fara sutiene pe noi. Cum bosii din triburile indiene colectionau capetele adversarilor doborati, noi colectionam instantanee cu gaturi intoarse prin miscari imposibile. Eram neckbrakers si tare bine ne simteam in noile roluri. Gaturi dupa gaturi, palme peste fata de la prietene, cuvinte dulci pentru doua gogosele si mai dulci. 

Ne-am intors acasa leoarca, exact ca doua betisoare de vata inmuiata in apa, care scapara usor stropi cand stau atarnate. Am intrat in holul primitor si cald al casei si am inceput, prin miscari rapide si stangace, sa aruncam hainele de pe noi. Baia ne-a primit cu multa raceala, de parca stia ca o sa venim goale si abia astepta sa vada spectacolul gurguilor infrigurati. Drepti ca doua frigarui si numai buni de supt si rontait. Ne-am luat in brate si am inceput sa ne stergem corpurile inca imbibate in apa. 

Si acum ii simt limba usor poroasa leganundu-se usor pe sanul meu. Incursiunea ei a inceput din spatele urechii, coborand in pasi de tango spre umar, brat si printr-o miscare de saltinbanc, ajungand exact deasupra miezului. Mai intai l-a atins usor cu varful limbii, dupa care si-a marcat teritoriul pe san, desenand un cerc in jurul sfarcului. Cand mi l-a supt prima oara, am crezut ca-mi dau drumul instantaneu. Probabil as fi facut-o, dar a stiut exact cand sa se opreasca. Eram in alta poveste, una ciudata in care printesele poarta blugi si asculta electro, iar printisorii erau niste fete imbracate in fustite roz, care plang dupa printesele lor nonconformiste.

M-a mangaiat prin toate locurile posibile si imposibile. Si-a varat limba ascutita atat de adanc in pantecul meu incat, pentru un moment, m-am intrebat de ce mai avem nevoie de penisul barbatilor daca noi avem limbi atat de abile si intelepte. Am 26 de ani si nu am fost atinsa, iubita, sarutata asa niciodata. Orgasm dupa orgasm si noapte inca nu incepuse.

M-a rugat sa ma intorc cu fata la ea. Statea asezata pe marginea cazii, cu picioarele desfacute. Mi-a luat capul si mi l-a proptit intre picioarele ei. De fiecare data cand limba mea devia de la traseu, avea grija sa ma fac sa inteleg. A scos un sunet scurt dupa care s-a aplecat cu corpul peste spatele meu. M-a patruns cu degetele de la mana in timp ce eu imi continuam ruta deja invatata. Mi s-a parut ca aud pasi, insa de asta am fost sigura abia cand am simtit o presiune extrema in vaginul meu. Era un tip, dotat, care ma "poseda" din picioare. Am incercat sa ma intorc, sa vad cine e, dar degeaba. Ma tinea strans intre picioarele ei. Si tipul era atat de bun. Cum se misca, cum se unduia, cum ma freca. Mi-am dat drumul din nou la nici cateva minute dupa ce m-a patruns prima oara. Gafaiam din ce in ce mai tare si incepusem sa am convulsii de la numarul de orgasme care se tot repeta. Nu am mai rezistat, am intins mainile la spate si l-am prins de pulpe. Tot ce mai tin minte este ca am auzit un tipat grav dupa care m-a eliberat. Mi-am retras mainile iar cea dreapta era imbibata in sange. Am privit mai atent si unghile mele sustineau o bucatica de carne. 

Nu stiu cum am ajuns in pat, cine m-a imbracat si aranjat. Nici macar nu stiu cat am dormit. Drept sa spun, tot ce facusem cu o seara inainte mi s-a parut doar un vis extrem de erotic. Asta pana cand am dat cu ochii de un picior care avea o bucatica de carne lipsa. Era tata.

Engleza

A piece of meat - ep. 2

It's no surprise to anyone when you find out that another 20-year-old married couple is breaking up. He found a gorgeous young woman in her 30s, better looking than most 20-year-old girls. And she... she cries home because the man she hasn't gotten along with for the last many years left her for another.

The two are my parents, and they broke up three years ago. My father is 50, and he’s doing very well. He has his own business, from which he makes enough money to enjoy life even after he dies. My mother is 51 and works as a Romanian language teacher. I think she quoted all the poets and writers who wrote stories about cheating or divorce when she found out she was in the same situation.

If you had been there the day my parents "officially" broke up, you could have sworn with your hand on the bible that a discussion like that you've never seen before. I don't think there was a saint lost in the plethora of curses elegantly laid by both parents. Just like I don't think they missed breaking, destroying, or throwing, wherever they could, the things that got in their way.

But for me, it was just another normal discussion, like many others, where my main focus was to not give them the opportunity to break any valuables or destroy the TV.

The truth is that I am glad they broke up. They were like cancer that is getting to metastasis and no matter how much chemo or radio you are doing, the results never show up. Sometimes it’s better to remove a part of your body in order to save a life. In their case, they needed to be a part in order to save two lives.

Her name is Sorina, and she is my father's mistress. Today she just turned 33 and she looks amazing. Perfect skin, firm breasts with small nipples with dark brown areola around them. She is a bit chubby but just perfect. And yes, I saw her when she got out of the shower. Well-worked ass with almost no cellulite for the age she has reached. She's perfect, perfect, oh my god how perfect. Too bad I’m a girl not attracted to other girls, otherwise I would definitely fool around with her and enjoy some sweating together.

It's interesting to have two families. You receive more gifts, money, and help from your natural parents. And if you're a girl and your stepmother likes you or at least tries to get under your skin, then it’s like winning the lottery. Waxing, mani-pedi, hairstylist, all and many more for free. New items to wear... free, coffee out in the city… free, learn how to flirt with boys… free. It's like having an older sister, but with money and who always wants you happy and loved.

But I learned on my own that nothing is free in life. Nothing at all. Everything has a price, and the only difference is how you are going to pay for it.

It was a rainy autumn day, with a sky rich in dark fluffy clouds of all shapes. I knew it was going to rain like hell but decided to go out anyway. We went in a convertible, with only white T-shirts covering us and without bras. As tribes were collecting the heads of their enemies, we were collecting snapshots of men’s eyes and necks twisted like exorcism does to a body. We were the neck breakers and eye-popping machine. And it felt good. But it felt even better to see the reactions of their girlfriends. Some a slap, others a sweet word.

We returned home completely wet, just like two cotton swabs soaked in water, leaving drops behind with every step. We stepped into the welcoming and warm hallway and started to throw our clothes away with quick and clumsy movements. The bathroom was super chilly as if it knew that we were going to come naked and couldn’t wait to see our firm nipples on a show. We took each other in our arms and began to wipe our bodies, still soaked in water. It seemed as if we were corn on skewers, perfect for nibbling and sucking.

Even now I feel her tongue swaying gently on my breast. Her foray began behind the ear, descending in tango steps to the shoulder, arm, and with a quick movement, reaching just above my nipple. At first, she touched it lightly with the tip of her tongue, after which she marked her territory on her breast, drawing a circle around it. When she first sucked it, I thought I was going to cum instantly. I probably would have, but she knew exactly when to stop. I was in another story, a strange one, in which the princesses wear jeans and listen to electro music, and the princes were girls dressed in pink skirts, crying for their nonconformist princesses.

She caressed me in all possible and impossible places. She stuck her sharp tongue so deep into my snatch that I wondered why we still need men's penises if we have such clever and wise tongues. I am 26 years old, and I have never been touched, loved, or kissed like that. Orgasm after orgasm, and the night had only started.

She asked me to turn at her. She sat on the edge of the tub, with her legs spread. Furthermore, she took my head and propped it between her legs. Every time my tongue was going off route, she made sure I understood and change course again. She made a short sound and then leaned her body over my back. She pierced me with her fingers while I continued the route I had already learned. I thought I heard footsteps, but I was only sure of that when I felt extreme pressure in my vagina. He was a gifted guy and started fucking me while standing on his feet. I tried to go back, to see who he was, but in vain. She held me tightly between her legs. And the guy was so good perfectly moving his body to give me pleasure after pleasure. I came again less than a few minutes after he started having sex with me. I gasped harder and harder and began to have convulsions from the number of orgasms that kept repeating. I couldn't resist, I stretched out my hands behind my back and grabbed his thighs. All I remember is that I heard a loud scream, after which he released me. I withdrew my hands and the right one was soaked in blood. I looked more closely and my fingers held a piece of meat.

I don't know how I got to bed, who dressed and took care of me. I don't even know how long I slept. To be honest, everything I had done that night seemed just an extremely erotic dream. That was until I caught a glimpse of the leg that had a piece of meat missing. It was my dad.

[jastanaisgai]

Bolnaviciune - ep. 1 In taxi prin Bucuresti

Romana

Este ora 22:33 intr-o noapte de vara. Bucurestiul e pustiu si ai putea spune ca seamana cu un loc parasit. Orasenii au fost rapiti de mare, valuri si aerosoli. 

Insa ea nu si-a dorit sa plece. A preferat sa ramana in Bucuresti si sa se bucure de inca un weekend in pustietate. E diferita, ciudata.

Invaluita intr-o rochie de satin negru, isi plimba picioarele abia epilate pe strada, in cautarea unui taxi. Este superba. Rar vezi femei atat de frumoase. Inalta de 1.75, cu sanii voluptosi si fermi, parul negru ca un carbune, cu ochii mari si buzele carnoase. Este genul de femei pentru care nevasta te-ar numi poponar daca nu ai intoarce capul dupa ea. 

Usa galbena se deschide in fata iar dupa un scurt dialog cu soferul taxiului, masina pleaca agale spre noua destinatie. S-a asezat in spate, cu picioarele desfacute. Secretul ei cel mai de pret este acum o priveliste nesperata pentru garbovul taximetrist. Inca nu si-a pierdut mirosul si dintr-o miscare din incheietura, isi ajusteaza oglinda retrovizoare exact pe cufarul plin de comori nesperate. Din scaunul soferului pare a fi usor negricioasa, dar atat lumina cat si gradul de miopiei l-ar putea pacali. Insa partea intredeschisa nu are cum sa o confunde. E de un roz superb, cum n-a vazut decat in filmele porno. Ar vrea sa dea prin statie, sa faca o poza, dar stie ca asta nu l-ar ajuta deloc. 

Ea stie ce a facut, intelege dimensiunea celor infaptuite si se bucura ca a reusit sa mai ofera o placere unui om trecut prin multe.

Neprevazutul isi face din nou aparitie odata ajunsi la destinatie. Cursa face 34 de RON, insa ea nu are decat o hartie noua de 500. Ii indreapta hartia si isi asteapta linistita restul pe bancheta din spate. Sunt fix 466 de RON, formati din trei hartii de 100, trei de 50, una de 10, una de 5 si una de un RON. Suma e corecta, insa ceva o face sa nu ia banii din mana lui. Nu ranjetul ciudat de pe fata lui sau felul in care ii tremura mana cand tine bani intansi o deranjeaza. In pata de lumina din fata ei, banii sunt imbracati intr-o mantie usor transparenta si viscoaza. 

Va multumesc, spune taximetristul.

A inteles ideea si zambeste. Se intinde, prinde banii cu mana, ii baga in gura si suge toata mazgla care-i acoperea. Se sterge usor la gura si raspunde la randul ei.

Nu, eu va multumesc. Si completeaza. La varsta dvs ar trebui sa nu mai mancati asa sarat.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Sicknes - ep.1 Riding a taxi in Bucharest

English

It's 22:33 on a summer night. Bucharest is deserted, and you could say that it looks like an abandoned place. The townspeople were abducted by the sea, waves, and aerosols.

But she did not want to leave. She preferred to stay in Bucharest and enjoy another weekend in the wilderness. She’s different, strange.

Wrapped in a black satin dress, she walks her freshly shaved legs on the street, looking for a taxi. She’s gorgeous. One rarely sees such beautiful women. 1.75 tall, with voluptuous and firm breasts, charcoal-black hair, large eyes, and fleshy lips. She's the kind of woman your wife would think you are gay if you didn't turn your head after her.

The yellow door opens in front and after a short dialogue with the taxi driver, the car leaves slowly for the new destination. She’s sitting in the back, with his legs spread. Her most precious secret is now an unexpected sight for the taxi driver. The old driver hasn't lost his scent and with a wrist movement, he adjusts his rearview mirror to directly look at the chest full of unexpected treasures. From the driver's seat, it seems slightly blackish, but both the light and the degree of myopia could fool him. But the half-open part cannot be confused. It's a gorgeous pink, as he's only seen in porno movies. He would like to tell everyone through the taxi dispatch system, take a picture, but he knows that would not help him at all.

She knows what is happening, what she has done, and she’s glad that has managed to give one more pleasure to someone who has gone through a lot.

The unexpected show up again once they reach their destination. The trip costs 34 RON, but she only has a new bill of 500. She straightens her paper and quietly waits for the change in the back seat. It is exactly 466 RON, consisting of three papers of 100, three of 50, one of 10, one of 5, and one of one RON. The amount is correct, but something makes her not take the money from him. It's not the strange grin on his face or the way his hand shakes when holding the money tight that bothers her. In the spot of light in front of her, the money is covered in a slightly transparent and viscose cloak.

Thank you, says the taxi driver.

She understood what has happened. She stretches, grabs the money with her hand, puts it in her mouth, and sucks all the fluid that covered them. Furthermore, she wipes her mouth lightly and responds.

No, thank you. And adds. At your age, you should stop eating so salty.