Mi-e greu să înțeleg.. Jucăm un fel de du-te-vino, în care ne-am pus la bătaie sentimentele. Sau cel puțin, eu le-am pus pe toate. Relația noastră a început pe premiza că-mi pot permite să iubesc pe cineva: să îmi fac curajul necesar și să las pe cineva în viața mea, care să poată să țină în mână inima mea. Tu ai fost cel care m-a încurajat să fac asta. Din diverse motive, relația noastră a destrămat alte prietenii. Mi-ai arătat că nu am nevoie de oameni falși în viața mea. Și știu că ai dreptate.. dar și tu știi că sunt slabă de înger. Am avut atâtea discuții, și bune și rele. Eu am ignorat tot ce îmi ziceau prietenii mai vechi: că nu mă meriți, de ce stau în continuare cu tine. Răspunsul meu a fost mereu același: pentru că țin la tine și tu ții la mine. Un răspuns copilăresc poate..
Dar am ajuns să îți spun ”te iubesc”. Ești singurul care a auzit cuvintele acestea de la mine.
Și m-am înșelat amarnic.
