Dacă este ceva ce am învățat în viața asta, este să nu mai aștept după nimeni. Nici după familie. Nici după prieteni. Nici după un partener de viață. Pentru că viața se întâmplă aici și acum.
Ajungi la o anumită vârstă și începi să privești în urmă. Atunci realizezi câte planuri ai amânat, câte experiențe ai pus pe pauză și câte visuri ai lăsat suspendate în speranța că, într-o zi, cineva va avea timp pentru ele. Ai așteptat să se alinieze programul familiei. Ai așteptat să aibă prietenii chef. Ai așteptat să apară partenerul potrivit. Ai așteptat ca ceilalți să își stabilească prioritățile și să te includă și pe tine în ele.
Doar că, de multe ori, acel moment nu mai vine.
Nu pentru că oamenii sunt răi. Nu pentru că nu te iubesc. Ci pentru că fiecare om are propriile sale alegeri, propriile sale frici, propriile sale limitări și propriul ritm de viață. Iar dacă îți condiționezi fericirea de disponibilitatea lor, vei ajunge să trăiești într-un veșnic stand-by, într-o continuă așteptare a unui „poate mâine”. Dar viața nu așteaptă.
Timpul nu se oprește până când ceilalți se hotărăsc ce vor. Anii trec oricum. Sezon după sezon. Vară după vară. Iar într-o zi realizezi că ai petrecut mai mult timp așteptând să trăiești decât trăind cu adevărat. Noi avem tendința să trăim ca și cum ni s-ar cuveni ziua de mâine. Facem planuri pentru peste o lună, pentru peste un an, pentru peste zece ani. Dar adevărul este că nimeni nu are garanția zilei de mâine. Nimeni. Toți stăm la aceeași coadă a vieții și niciunul dintre noi nu știe când îi va veni rândul să plece.
De aceea, unul dintre cele mai triste lucruri pe care le poate trăi un om este să ajungă la finalul drumului plin de regrete. Regretul că nu a călătorit. Regretul că nu a învățat să danseze. Regretul că nu a urcat pe muntele pe care voia să-l urce. Regretul că nu a spus ce avea de spus. Regretul că nu a încercat. Regretul că a așteptat prea mult.
Viața nu este o repetiție generală. Este reprezentația. De aceea cred că este important să începi chiar de astăzi să faci lucrurile care îți bucură sufletul. Să mergi în locurile pe care vrei să le vezi. Să înveți lucrurile pe care ai vrut mereu să le înveți. Să experimentezi ceea ce îți face inima să tresară. Să îți creezi propriile amintiri. Să îți construiești propria fericire. Pentru că există o libertate extraordinară în momentul în care înveți să fii bine cu tine.
Omul care și-a creat singur bucuria, liniștea, stabilitatea și împlinirea nu mai poate fi impresionat de promisiuni frumoase și nici de cuvinte aruncate în vânt. El nu mai caută pe cineva care să-l salveze și nici pe cineva care să-i umple golurile. Începe să privească dincolo de aparențe și să fie atent la singurul lucru care contează cu adevărat: caracterul.
Pentru că frumusețea trece. Cuvintele pot minți. Aparențele pot înșela. Dar caracterul unui om se va dezvălui întotdeauna, mai devreme sau mai târziu.
Așa că, până când vei întâlni oameni care sunt la fel de autentici, asumați și vii cum ești și tu, nu-ți pune viața pe pauză. Nu aștepta să apară cineva care să îți dea permisiunea să fii fericit. Nu aștepta ca cineva să vină să îți coloreze existența. Fă asta tu pentru tine.
Construiește-ți o viață care îți place. Creează-ți experiențe care îți hrănesc sufletul. Bucură-te de ceea ce ai astăzi. Fii recunoscător pentru ceea ce ai construit. Învață să te simți acasă în propria ta viață. Iar când doi oameni care sunt deja întregi se întâlnesc, nu vin să se salveze unul pe celălalt și nici să se completeze. Vin să împărtășească. Vin să contribuie. Vin să adauge frumusețe peste frumusețe. Și atunci relația nu mai este despre lipsă. Nu mai este despre goluri care trebuie umplute. Nu mai este despre dependență.
Este despre doi oameni plini care aleg să meargă împreună o bucată de drum.
Din preaplinul lor.
Fără să se sece unul pe celălalt.
Fără să se piardă pe ei înșiși.
Fără să își abandoneze viața.
Ci rămânând vii, autentici și liberi, în timp ce creează împreună amintiri care merită trăite.
Sursa:-Luana Heiberger-
