Ziua 75 din 129 - 1 septembrie 2018
Ultimele zile au fost oribile pentru mine. Dureri de cap neașteptate, o criză de tuse care nu se mai oprește și, per total, o stare de sănătate de tot rahatul. Este fix ceea ce nu îmi doream în perioada asta. Nu am fost deloc productiv nici ieri, nici azi, iar mâine e deja prea târziu, chiar dacă mă simt eu mai bine acum și când mă trezesc, poate o să îmi treacă. Norocul meu este unul din cel mai imprevizibile lucruri. Niciodată nu a fost ceva concret. Până la urmă, niciodată nu va fi. Pentru nimeni.
Pot să jur că aud o voce în acest moment. Știi senzația aia când ești singur și ți se pare că ai auzit ceva, sau începi să te gândești că poate nu ești chiar singur? Acel moment în care înțepenești, rămâi cu ochii blocați într-o direcție și nu știi ce să faci. Cumva, ieși din starea de îngheț și îți întorci capul în altă direcție, dar cu frică. Nu te simți în siguranță. Și atunci îți dai seama... că vocea era de fapt un sunet scârțâit pe care îl făcea ventilatorul când se rotea dintr-o parte în alta.
Okay, despre ce pula mea vorbesc aici? Nu am menționat nici o idee legată de tine până acum. Astea sunt 110 zile fără tine, nu despre mine.
Fără tine. Exact. Lipsa ta m-a învățat câte ceva. Un lucru important pe care l-am descoperit este că distanța este groaznică, însă poate fi doborâtă prin răbdare și încredere. De asemenea, absența ta m-a făcut să te prețuiesc și mai mult și să îmi dau seama că avem atât de multe lucruri de făcut împreună și ar trebui să apreciez orice secundă trăită lângă tine, deoarece niciodată nu știu când va fi urmată de zile, săptămâni sau luni fără tine. Sigur, sunt multe lecții pe care le-am învățat, și aș putea vorbi despre ele în mai multe cuvinte față de în câte am făcut-o aici, dar prefer să îți povestesc asta când te întorci.
Cred că am tușit așa mult încât o să înceapă să iasă sânge. Ar trebui să mă culc.
