În vacanța de vară dintre a 6-a și a 7-a, mi-am luat pânzele, pensulele, cărțile și câteva pastiluțe albastre, sustrase de la mama, și m-am mutat pentru o lună la țară, la mamaia și tataia, în Umbrărești. M-am instalat în salon, ultima și cea mai mare cameră a casei, acolo unde, când era cazul, se țineau priveghiurile. O foloseam ca atelier și cameră de dormit. Era pentru prima oară când pictam în ulei. Studiasem cât de cât de una singură, emulsia mi-o făceam eu cumva cu gălbenuș de ou și ceva gaz, din câte îmi amintesc, la recomandările unui coleg de serviciu de-a tatălui meu. Cum copiii cu care mă jucam când eram mică nu mai erau (ce-i drept, niciodată nu fuseseră prea mulți la mamaia - la bunica, în Liești, era gașca), mai tot timpul stăteam singură și pictam, citeam și în fiecare zi, la prânz, luam câte o pastiluță albastră și mă puneam în pat și începeam să visez cu ochii deschiși până adormeam. Cumva nu prea îmi amintesc momentele petrecute cu bunicii, care cu siguranță au fost dar cred că destul de scrute, în timpul meselor în aer liber. Cele mai puternice amintiri care mi-au rămas de atunci, extrem de vii, sunt mirosul de uleiuri pe care îl ador și astăzi, vântul care îmi adia pe față când citeam pe prispa din grădina plină cu flori și vegetație, faptul că am plâns după ce am terminat Ciocoii vechi și noi, mirosul vacii și respirația ei și cerul plin de stele în care mă pierdeam când mă duceam noaptea la toaleta din curtea cu animale, orele de reverie și toată starea de fericire amestecată cu tristețe care nu m-a părăsit niciodată.
După ce am scris aceste rânduri, am vizualizat atât de puternic nopțile din curtea cu animale, încât nu am rezistat să nu fac o ilustrație.