Un hoit
O, suflete-aminteste- i privelistea murdara
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În diminea a-aceea cu molcom cer de vara ;
Un hoit scârbos pe un prundis zvârlit,
Îsi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, îsi deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adânc si linistit
Vrând parca sa întoarc Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit
Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Îmbobocind asemeni unei flori ...
Simtind ca te înabusi, ai sovait deoadata
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care muste grase
Zburau greoi cu zumzete-ascutite
Curgeau ostiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrente-nsufletite.
Cu leganari de valuri si sfârâit de foale,
Zvâcnind si opintindu-se din greu
Parea ca trupul iar si, umflat de-un suflu moale,
Traieste înmultindu-se mereu.
Si-aceasta lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvârte ritmic în vânturatoare.
Aproape stearsa, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schi ce tânjeste
Pe pânza si pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfârseste.
