Mă întreb oare când tatăl meu mi-a decis destinul?! Sau poate să fi fost propria mea lașitate, frica mea de a lupta pentru o viață mai bună?
Știu doar că undeva, de-a lungul drumului meu prin viață, tatăl meu mi-a spus mereu că n-o să reușesc, că nu o să fiu să fiu în stare să fac nimic, că sunt o persoană ce nu se poate descurca singură nicăieri, iar cei cărora le-am cerut ajutorul doar și-au bătut joc de mine, mi-au râs în față, mi-au cerut socoteala și m-au tras la răspundere pentru ajutorul cerut, și n-au dorit a încerca câtuși de puțin să întindă o mână de ajutor.
Azi, acum și aici, ca o persoana patetică și ratată, blocată în același loc jalnic, și făra sorți de izbândă, mă întreb oare cine a fost de vină pentru prezentul meu mediocru și mizerabil? Oare propriul meu destin mi-a decis drumul prin viață? Sau a fost, pur și simplu, doar lașitatea mea? Când a devenit totul așa de întunecat și fără de speranță? De când oamenii au început să strivească viața altor oameni fără urmă de remușcări? Cine le-a dat voie sa facă acest lucru? De ce să-ți înjosești și să-ți îngrădești propriul copil în detrimentul altora?
Regretele mele continuă să devină din ce în ce mai grele, mai sufocante, iar Dumnezeul tuturor pare că nu mă aude niciodată!
