Ce-am ajuns? O persoană fără inimă. Am avut și eu la un moment dat o inimă. Doamne, cum iubeam oamenii! Dacă aș fi putut, aș fi dat tuturor câte o bucățică din inima mea, și chiar așa am făcut, le-am dat tuturor oamenilor o bucată din mine. Mare greșeală. ,,Oamenii" au fost niște hiene. Mi-au devorat inima. Eu țipam la ei să înceteze, căci mă durea să văd cum propria mea inimă era călcată în picioare, sfâșiată, dar nimeni nu mă auzea. După ce totul s-a terminat, mi-am strâns inima și am ascuns-o. Am devenit mai rece, nu mai eram persoana caldă, care oferea căldură. Am început să nu mai cred în poveștile de dragoste, căci dragostea nu există. Am încetat să mai fiu EU. Și acum? Începe să îmi fie dor de inima mea. De fiecare dată când vreau să o scot la suprafață, îmi aduc aminte cum a fost călcată în picioare. Și totuși, aștept. Aștept pe cineva care să mă facă să îmi dezgrop inima pentru el, și sper să nu o calce în picioare ca hienele pe care odată le numisem ,,prieteni".