#industriaşul

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/028-procesul-avocatul-industriasul-si-pictorul-despre-achitare/

028 Procesul - Avocatul, industriaşul şi pictorul - Despre achitare

Una dintre fetele din spatele ușii se auzi din nou brusc, întrebând,

“Tătaru, va pleca curând?“

“Liniște!” strigă pictorul la ușă, “Nu vezi că vorbesc cu domnul?” Dar acest lucru nu era suficient pentru a satisface fata, astfel încât aceasta întrebă:

“Ai de gând să îi faci portretul?” Și când pictorul nu răspuns ea adaugă, “Te rog să nu-l pictezi, e un tip groaznic.” Urmă o hărmălaie de strigăte întreţesute, replici şi aprobări. Pictorul sări la ușă, o deschise foarte puţin – mâinile împreunate ale fetelor puteau fi văzute întinzându-se prin deschizătura uşii ca și cum ar dori ceva – și spuse,

“Dacă nu staţi liniștite vă arunc pe toate pe scări. Staţi aici pe trepte și în liniște.” Acestea probabil că nu-l ascultară imediat, astfel că el trebui să ordone, “Jos pe trepte!” Abia atunci se făcu liniște.

“Îmi pare rău pentru asta,” spuse pictorul în timp ce revenea la Ion. Ion abia se întorsese spre ușă, lăsase complet la latitudinea pictorului dacă și cum să-i ia apărarea, dacă vroia. Chiar și acum, abia schiţă un gest când pictorul, aplecat peste el, îi șoptin în ureche, pentru a nu fi auzit de afară,

“Aceste fete aparțin şi ele instanței.“

“Cum aşa?” întrebă Ion, în timp ce îşi aplecă capul într-o parte și se uită la pictor. Dar pictorul se așeză înapoi pe scaun și, pe jumătate în glumă, explică, “Ei bine, totul aparţine instanței.“

“Aşa ceva nu am auzit niciodată până acum“, declară Ion scurt, acest comentariu general al pictorului făcea ca propriul comentariu despre fete să fie mult mai puțin deranjant. Ion se mai uită un timp la ușă, în spatele căreia fetele stăteau acum liniștite pe trepte. Cu excepția uneia care împinsese un pai printr-o crăpătură dintre scânduri și îl mișca încet în sus și în jos.

“Încă nu păreţi să aveţi o idee generală despre ceea ce înseamnă instanța“, spuse pictorul, care îşi întinse picioarele departate lovind tare în podea cu vârful piciorului. “Dar cum sunteţi nevinovat, nu veţi avea nevoie de ea oricum. O să vă rezolv eu.“

“Cum intenționați să faceți asta?” întrebă Ion. “Dumneavoastră singur aţi spus ceva mai devreme că este imposibil să mergeţi în instanță cu motivaţii și dovezi.”

“Este imposibil pentru motivaţii și dovezi pe care le aduceţi în instanță personal“, spuse pictorul, ridicând degetul arătător ca și cum ar Ion nu ar fi observat o distincție fină. “E cu totul altceva dacă încercați să faceți ceva neoficial, respectiv în sălile de deliberare, pe coridoare, sau aici, de exemplu, în atelierul meu.“

Lui Ion începu acum să i se pară mult mai ușor de crezut ceea ce spunea pictorul, sau mai degrabă era în mare măsură în acord cu ceea ce îi spuseseră şi alții. De fapt, era chiar destul de promițător. Dacă într-adevăr este atât de ușor să se influențeze judecătorii prin contacte personale aşa cum a spus avocatul, atunci contactele pictorului cu acești judecători vanitoşi erau deosebit de importante, şi cel puțin nu ar trebui să fie subevaluate. Și pictorul s-ar potrivi foarte bine în cercul de asistenți pe care Ion îi aduna încet în jurul său. El fusese evidenţiat la bancă pentru talentul lui în organizare, aici, unde se putea baza în întregime pe propriile resurse, ar fi un bun prilej de a-şi limitele acelui testa. Pictorul observă efectul explicației sale asupra lui Ion și, cu o oarecare neliniște, declară,

“Nu aţi observat că vorbesc aproape la fel ca un avocat? Este datorită contactului continuu cu domnii din instanţă care m-au influențat. Am câștigat mult din asta, desigur, dar am şi pierdut mult din punct de vedere artistic.“

“Cum ați ajuns să intraţi în contact cu judecătorii?” întrebă Ion, vroia mai întâi să câștige încrederea pictorului înainte de a se folose de serviciile lui.

“A fost foarte uşor“, spuse pictorul, “am moștenit aceste contacte. Tatăl meu a fost pictor de instanţă înaintea mea. Este o pozitie care mereu s-a moștenit. Ei nu pot folosi oameni noi pentru aceasta, normele care reglementează modul în care diferitele grade de judecători sunt pictaţi sunt atât de multe și variate, și, mai presus de toate, atât de secrete, încât nimeni în afara câtorva familii nu le ştie. În sertarul de acolo, de exemplu, am notele tatălui meu, pe care nu le arăt nimănui. Poţi picta judecători doar dacă știi ce scrie acolo. Deși, chiar dacă le-aş pierde, nimeni nu mi-ar putea contesta vreodată poziția întrucât toate normele le am în cap. Toţi judecătorii doresc să fie pictaţi ca vechii mari judecători, și eu sunt singurul care poate face asta.“

“Sunteți de invidiat“, declară Ion, gândindu-se la poziția sa de la bancă. “Poziția dumneavoastră este inatacabilă, nu?“

“Da, inatacabilă“, spuse pictorul, și-şi ridică umerii cu mândrie. “Așa-mi pot permite chiar să ajut din când în când pe unii amărâţi cărora li se intentează procese.“

“Și cum faceţi asta?” întrebă Ion, ca şi cum pictorul nu tocmai l-ar fi descris ca un amărât. Pictorul nu acceptă să fie distras, dar spuse,

“În cazul dumneavoastră, de exemplu, întrucât sunteţi total nevinovat, iată ce voi face.” Menționarea repetată a nevinovăției lui Ion devenea obositoare pentru el. Uneori i se părea că pictorul făcea din aceste comentarii pentru a obţine un rezultat favorabil la proces o condiție prealabilă pentru ajutorul său, care, desigur, ar face ca ajutorul în sine să fie inutil. Dar, în ciuda acestor îndoieli, Ion se forța să nu întrerupă pe pictor. Nu vroia să acţioneze fără ajutorul pictorului, asta este ceea ce decisese, iar acest ajutor nu părea oricum mai puțin discutabil decât cel al avocatului. Ion ajunse la concluzia că ajutorul pictorului era mult mai mare, pentru că era oferit într-un mod mai inofensiv și deschis.

Pictorul îşi trase scaunul mai aproape de pat și continuă cu o voce atenuată:

“Am uitat să vă întreb, ce fel de achitare doriţi? Există trei posibilități: achitare absolută, achitare aparentă, și amânare. Achitarea absolută este cea mai bună, desigur, dar nu pot face nimic pentru a obține acest tip de rezultat. Cred că nu există nimeni care ar putea face ceva pentru a obține o achitare absolută. Probabil singurul lucru care ar putea duce la aceasta este dacă acuzatul este nevinovat. Dacă sunteţi nevinovat ar putea fi de fapt posibil și aţi depinde doar de nevinovăția dumneavoastră. În acest caz nu veți avea nevoie de mine sau de orice alt fel de ajutor.“

La început, Ion a fost uimit de această explicație sistematizată, dar apoi, la fel de liniștit ca și pictorul, spuse,

“Cred că vă contraziceţi.“

“Cum aşa?” întrebă pictorul răbdător, lăsându-se pe spate cu un zâmbet. Acest zâmbet îl făcu pe Ion să înţeleagă că nu e vorba de cuvintele pictorului, ci de incoerențe în procedurile instanței în sine. Cu toate acestea, el continuă neperturbat și zise:

“Dumneavoastră aţi remarcat anterior că instanța nu poate fi abordată cu dovezi motivate, apoi aţi limitat aceasta la sesiunile publice, iar acum spuneţi că un om nevinovat nu are nevoie de ajutor în instanţă. Aceasta presupune o contradicție. Mai mult decât atât, ați spus mai devreme că judecătorii pot fi influențați personal, iar acum insistaţi că o achitare absolută, așa cum o numiţi, nu poate fi niciodată obţinută prin influența personală. Aceasta implică o a doua contradicție.“

“Este destul de uşor de clarificat aceste contradicții“, spuse pictorul. “Vorbim despre două lucruri diferite aici, una e ceea ce se spune în lege și alta e ceea ce știu din propria mea experiență, nu ar trebui să le confundaţi. N-am văzut niciodată în scris, dar legea, desigur, spune pe de o parte că persoanele nevinovate vor fi eliberate, iar pe de altă parte nu spune că judecătorii pot fi influențați. Dar, din experiența mea, e invers. Nu știu de nicio achitare absolută, dar știu de multe cazuri când un judecător a fost influențat. Este posibil, desigur, să nu fi fost nimeni nevinovat în niciul dincazurile pe care le cunosc. Dar este probabil? Niciun singur inculpat nevinovat în atât de multe cazuri? Când eram copil ascultam cu atenție pe tatăl meu când ne vorbea acasă despre cazuri în instanță, și despre judecători care veneau la el în atelier şi îi vorbeau despre procese, în cercurile noastre nimeni nu vorbește despre nimic altceva. Aproape niciodată nu avut ocazia să merg la instanţa de judecată, dar întotdeauna m-am folosit de ea când am putut, am ascultat nenumarate procese în etapele importante din evoluţia lor, le-am urmărit îndeaproape, în măsura în care acestea puteau fi urmărite, și trebuie să spun că n-am văzut nici măcar o achitare.“

“Deci nici măcar o achitare”, spuse Ion, ca și cum ar vorbi pentru sine și speranțele sale. “Aceasta confirmă impresia pe care o am deja despre instanță. Nu e nicio îndoială. Întreaga instanţă ar putea fi înlocuită cu un singur călău”.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

(function(d, s, id) var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = "//connect.facebook.net/ro_RO/all.js#xfbml=1&appId=473014082758087"; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); (document, "script", "facebook-jssdk"));

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/027-procesul-avocatul-industriasul-si-pictorul-pictorul/

027 Procesul - Avocatul, industriaşul şi pictorul - Pictorul

Între timp, Ion se uita prin cameră, dacă nu i s-ar fi spus niciodată nu s-ar fi gândit că această cameră mică amărâtă ar putea fi considerată un atelier. Atât în lungime cât şi în lăţime abia puteai face doi pași. Totul, podeaua, pereţii, tavanul, erau din lemn, iar printre scânduri se vedeau crăpături înguste. În partea opusă a locului unde se găsea Ion, patul era lipit de perete sub un strat depături de mai multe culori diferite. În mijlocul camerei o pictură se găsea pe un șevalet, acoperită cu o cămaşă ale cărei mâneci atârnau până la pământ. În spatele Ion era fereastra prin care, datorită ceţei, era imposibil să se vadă şi altceva în afară de zăpada care se aşternuse pe acoperișul clădirii vecine.

Rotirea cheii în broască îi aminti lui Ion că nu intenţiona să rămână prea mult timp. Deci, scoase scrisoarea industriaşului din buzunar, o întinse pictorului și spuse,

“Am aflat despre dvs. de la acest domn, o cunoștință de-a dvs., și la sfatul său am venit aici“.

Pictorul se uită prin scrisoare și o aruncă pe pat. Dacă industriaşul nu i-ar fi spus foarte clar că Tătaru este un cunoscut al său, un om sărac care este dependent de actele sale de caritate, atunci ar fi fost într-adevăr foarte posibil să creadă că Tătaru nu-l cunoştea sau cel puțin nu şi-l putea aminti. Această impresie a fost întîrită de întrebarea pictorului,

“Doriţi să cumpăraţi niște picturi sau să vă fac portretul?“

Ion se uită la pictor cu uimire. Ce se scria de fapt în scrisoare? Ion crezuse că industriaşul explica pictorului în scrisoare că el nu vroia decât să afle mai multe despre procesul lui. Se grăbise venind aici! Dar acum trebuia să îi dea pictorului un răspuns și, uitându-se la șevalet, spuse,

“Lucraţi în prezent la o pistură?“

“Da“, spuse pictorul, și luă cămaşa care atârna deasupra șevaletului și o aruncă pe pat, lângă scrisoare. “Este un portret. O lucrare destul de bună, deși nu este chiar terminată.“

O coincidență convenabilă pentru Ion, o bună ocazie de a vorbi despre instanță întrucât în lucrare se vedea, foarte clar, un judecător. Mai mult, era remarcabilă asemănarea cu portretul din biroul avocatului, deși aceasta arăta un judecător destul de diferit, un om solid, cu o barbă neagră și stufoasă, extinsă mult pe obraji. Pictura avocatului era în ulei, în timp ce aceasta era făcută în culori pastelate și era palidă și neclară. Dar restul picturii era similară, acest judecătorse ţinea şi el strâns de brațul jilţului și părea amenințător gata se ridice de pe el. La început Ion intenţionă să spună, “Cu siguranță este un judecător“, dar se reținu pentru moment și se apropie de pictură ca și cum ar vrea să o studieze în detaliu. Se vedea o figură mare în mijlocul spătarului jilţului, pe care Ion nu putea să o desluşească astfel încât îl întrebă pe pictor despre ea. Mai avea de lucrat la ea, spuse pictorul, și luă un creion pastel dintr-o măsuță, şi adăugă câteva tuşe la marginile figurii, dar fără a o face mai clară pentru Ion.

“Aceasta este zeiţa justiției”, spuse pictorul, în cele din urmă.

“Acum văd“, spuse Ion, “aici e legată la ochi și aici este balanţa. Dar nu sunt acelea nişte aripi la călcâiele ei, și nu e în mișcare?“

“Da“, spuse pictorul, “a trebuit să o pictez așa conform solicitării. Este de fapt zeiţa justiției și zeița victoriei într-o singură imagine.”

“Nu este o combinație bună“, declară Ion cu un zâmbet. “Justiţia trebuie să rămână pe loc, altfel balanţa se va deplasa și nu va fi posibil să se obţină un verdict corect.“

“Eu doar fac ceea ce doreşte clientul“, spuse pictorul.

“Da, cu siguranță“, spuse Ion, care nu intenţionase să critice pe nimeni cu acest comentariu. “aţi pictat simbolul așa cum apare de fapt pe jilţ.“

“Nu“, spuse pictorul, “n-am văzut niciodată acest simbol sau jilţul, totul e doar din imaginaţie, dar aşa mi s-a spus să pictez.“

“Cine e aici?” întrebă Ion pretinzând că nu înţelege pe deplin ce spune pictorul. “Acesta este un judecător pe scaunul judecătorului, nu-i așa?“

“Da“, spuse pictorul, “doar că judecătorul nu este foarte mare și niciodată nu a stat pe niciun jilţ de genul ăsta.“

“Și a dorit să fie pictat într-o astfel de postură? Stă acolo ca președintele instanței.“

“Da, domnii de genul ăsta sunt foarte vanitoşi“, spuse pictorul. “Dar au permisiunea de la superiorii lor să fie pictaţi așa. Sunt reguli destul de stricte despre ce fel de portret poate face fiecare dintre ei. Doar că e păcat că nu poți pune în pictură detaliile costumul său, culorile pastelate nu sunt foarte potrivite pentru a picta oameni ca acesta.“

“Da“, spuse Ion, “pare ciudat în culori pastelate.“

“Aşa a vrut judecătorul“, spuse pictorul, “este pentru o femeie.” Vederea operei părea să-l facă să simtă nevoia de a lucra, îşi suflecă mânecile cămăşii, luă câteva din creioanele colorate, și Ion urmărea cum o umbră roșiatică se dezvolta în jurul capului judecătorului cu extremotăţi vibrânde care radiau spre marginea imaginii. Acest joc de umbre înconjura încet capul ca un decoraţie sau o înaltă distincție. Dar zona din jurul figurii Justiției, în afară de unele colorări abia vizibile, rămase luminoasă, iar din această luminozitate figura părea să strălucească în relief, astfel încât acum nu mai părea nici Zeul Justiției, nici al Victoriei, părea acum mai degrabă a fi o reprezentare perfectă a Zeului Vânătorii. Ion găsi munca pictorului mai captivantă decât ar fi vrut; dar în cele din urmă îşi reproșp că nu face nimic relevant de atât de mult timp pentru propria problemă.

“Cum se numeşte acest judecător?” întrebă el brusc.

“Nu am voie să spun,” răspunse pictorul. Era preocupat profund de munca sa și neglija în mod clar invitatul, pe care la început îi acordase atâta atenţie. Ion consideră acest lucru doar o manie a pictorului, și îl enerva că l-a făcut să-şi piardă timpul.

“Înțeleg că sunteţi un om de încredere al instanței“, spuse el. Pictorul puse imediat creioane jos, îşi îndreptă spatele, își frecă mâinile și se uită la Ion zâmbind.

“Întotdeauna să spuneţi direct adevărul“, spuse el. “vreţi să aflaţi câte ceva despre instanță, aşa cum se spune în scrisoarea dumneavoastră de recomandare, dar apoi începeţi să vorbiţi despre picturile mele pentru a mă câştiga de partea dvs. Dar nu vă reproşez asta, nu aveaţi de unde să ştiţi că asta nu ţine la mine. Oh, vă rog!” spuse el tăios, respingând încercarea lui Ion de a face unele obiecții. Continuă apoi, “Și în plus, aveţi dreptate afirmând că sunt un om de încredere al instanței.” Făcu o pauză, ca şi cum ar fi dorit să îi dea lui Ion timp să accepte acest fapt.

Fetele puteau fi din nou auzite de după ușă. Se îngrămădeau probabil în jurul găurii cheii, sperând să poată vedea în cameră prin crăpăturile din scânduri. Ion se folosi de ocazie pentru a se scuza într-un fel nedorind să distragă atenția pictorului de la ceea ce spunea acesta, dar nedorind să îl lase pe pictor să se ridice prea mult deasupra lui și în acest fel să ajungă, într-o oarecare măsură, de neatins, așa că întrebă,

“Este o pozitie recunoscută public?“

“Nu“, răspunse scurt pictorul, ca și cum întrebarea l-ar fi împiedicat să spună mai multe. Dar Ion vroia să continue să vorbească și zise,

“Ei bine, poziții de genul asta, care nu sunt recunoscute oficial, pot avea de multe ori mai multă influență decât cele oficiale.“

“Acesta este şi cazul meu“, spuse pictorul, și dădu din cap încruntat. “Vorbeam despre cazul dumneavoastră cu industriaşul ieri, și m-a întrebat dacă nu aș vrea să vă ajut, și am răspuns: ‘Poate veni să mă vadă dacă doreşte”, iar acum sunt încântat să vă văd aici așa de repede. Această problemă pare să fie destul de importantă pentru dvs. și, desigur, nu sunt surprins de asta. N-aţi vrea să vă daţi jos paltonul?“

Ion ar fi dorit să rămână doar un timp foarte scurt, dar invitația pictorului era totuși foarte binevenită. Aerul din încăpere devenise treptat destul de apăsător pentru el, se uitase de mai multe ori cu uimire la o mică sobă de fier din colț care cu siguranță nu era aprinsă, căldura din cameră era inexplicabilă. În timp ce îşi scotea paltonul și se descheia şi la haină, pictorul îşi cerea scuze,

“Eu am nevoie de căldură. Și este foarte confortabil aici, nu-i așa. Această cameră este foarte bună din această privinţă.“

Ion nu răspunse, dar de fapt nu căldura îl deranja, ci mult mai mult zăpuşeala, aerul care era aproape imposibil de respirat, camera nu fusese probabil aerisită de mult timp. Neplăcerile cauzate de acest lucru se accentuară pentru Ion când pictorul îl invită să se așeze pe pat în timp ce el se așeză pe singurul scaun din cameră, în fața șevaletului. Pictorul chiar părea să înțeleagă greșit de ce rămăsese Ion la marginea patului și îl invită pe Ion să se facă comod, și, cum acesta ezita, veni la pat și îl împinse pe Ion adânc în jos, între lenjerie și perne. Apoi se întoarse la locul său și în cele din urmă puse prima sa întrebare obiectivă, ceea ce îl făcu pe Ion să uite de orice altceva.

“Sunteţi nevinovat, nu?” întrebă el.

“Da“, spuse Ion. Simți o bucurie simplă în a răspunde la această întrebare, mai ales că răspunsul era dat unei persoane fizice și, prin urmare, nu avea consecințe. Până atunci nimeni nu i-a pus această întrebare atât de deschis. Pentru a profita din plin de plăcere, adăugă, “sunt total nevinovat.“

“Aşa deci“, spuse pictorul, aplecându-şi capul și părând că se gândeşte. Dintr-o data el ridică din nou capul și zise, “Ei bine, dacă ești nevinovat totul este foarte simplu.“

Ion început să se posomorască, acest presupus om de încredere al instanței vorbea ca un copil ignorant.

“Faptul că sunt nevinovat nu face lucrurile simple“, spuse Ion. Cu toate acestea nu putu să zâmbească și, încet, clătină din cap. “Există multe detalii fine în care instanța se pierde, dar în cele din urmă ajunge într-un loc unde inițial nu era nimic și de aici ajunge la concluzia unei vinovății enorme.“

“Da, da, sigur“, spuse pictorul, ca și cum Ion i-ar fi deranjat şirul gândurilor fără niciun motiv. “Dar sunteţi nevinovat, nu-i așa?“

“Ei bine, desigur că sunt nevinovat“, spuse Ion.

“Asta e cel mai important lucru“, spuse pictorul. Nu exista niciun contra-argument care să-l poată influența, dar, deși părea ferm, nu era clar dacă vorbea în acest fel din convingere sau din indiferență. Atunci Ion, dorind să afle mai multe, spuse,

“Sunt sigur că sunteţi mai familiarizat cu instanța decât mine, eu nu știu despre ea decât ceea ce am auzit, și asta de la diverse persoane. Dar acestea au fost cu toate de acord asupra unui singur lucru, că atunci când sunt emise acuzații gândite strâmb acestea nu sunt ignorate, și că, odată ce instanța a făcut o acuzație, este convinsă de vinovăția inculpatului și este foarte greu să o faci să-şi schimbe părerea.“

“Foarte greu?” întrebă pictorul, ridicând o mână în sus. “Este imposibil să o faci să gândească altfel. Dacă aş picta toți judecătorii unul lângă altul aici pe pânză, și aţi încerca să vă apăraţi în fața lor, aţi avea mai mult succes cu ei decât aţi avea vreodată cu instanța reală de judecată.“

“Da“, îşi spuse Ion, uitând că venise acolo doar pentru a vedea posibilităţile pictorului.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

(function(d, s, id) var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = "//connect.facebook.net/ro_RO/all.js#xfbml=1&appId=473014082758087"; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); (document, "script", "facebook-jssdk"));

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/026-procesul-avocatul-industriasul-si-pictorul-fetele/

026 Procesul - Avocatul, industriaşul şi pictorul - Fetele

Directorul adjunct părea foarte bun la a-şi însuși tot ceea ce era nevoit Ion să renunțe acum! Dar nu cumva Ion a renunţat la mai mult decât era absolut necesar? Alergând la un pictor necunoscut cu, aşa cum trebuia să recunoască, foarte puține speranțe pentru un vag beneficiu, renumele său va suferi daune care nu s-ar mai putea repara. Ar fi, probabil, mult mai bine să-și dea jos paltonul și, cel puțin, să încerce să câștige înapoi doi domni care au cu siguranță încă așteaptă în camera de alături. Dacă nu l-ar fi zărit tocmai atunci pe directorul adjunct în biroul său, cautând ceva în documentele sale ca și cum ar fi ale lui, Ion probabil ar fi încercat. În timp ce Ion, oarecum agitat, se apropie de ușă, directorulul adjunct strigă,

“Oh, încă nu a plecat!” Se întoarse cu fața spre el – numeroasele sale riduri adânci părea să îi arate puterea, mai degrabă decât de vârsta – și reluă imediat căutarea. “Caut o copie a unui contract“, spuse, “acest domn insistă că trebuie să fie la dvs. Puteți să mă ajutați să-l caut, ce ziceţi?” Ion făcu un pas înainte, dar directorul adjunct spuse, “Mulțumesc, l-am găsit deja“, și cu un pachet mare de documente, care cu siguranță trebuie să fi inclus mai multe documente decât doar copia contractului, se întoarse și se duse în propriul său birou.

“Nu mă pot ocupa de el acum,” îşi spuse Ion, “dar odată ce voi soluționa problemele personale, va fi cu siguranță primul de care mă voi ocupa, și cu siguranță nu îi va place.” Calmat puţin de aceste gânduri, Ion îl însărcină pe servitorului, care încă ţinea ușa coridorului deschisă pentru el să spună directorului, atunci când va avea ocazia, că el a plecat pentru o chestiune de afaceri. Părăsi banca aproape fericit la gândul că va putea dedica mai mult timp propriei sale probleme pentru o vreme.

Se duse direct la pictor, care trăia într-o parte periferică a orașului, foarte aproape de birourile judecătoriei, deși această zonă era chiar mai săracă, casele erau mai întunecate, străzile erau pline de mizerie care plutea uşor peste zăpada pe jumătate topită. În marea uşă de acces a clădirii în care trăia pictorul doar una dintre cele două uși era deschisă, cealaltă uşă făcuse o gaură în perete și, în timp ce Ion se apropia, un lichid respingător galben fu pulverizat prin ea făcând pe câţiva șobolani să fugă departe în canalul din apropiere. Aşezat pe scară era un copil mic culcat pe burtă care plângea, dar care cu greau putea fi auzit din cauza zgomotului de la un atelier de lăcătuşerie de pe cealaltă parte a holului de la intrare, care acoperea orice alt sunet. Ușa atelierului era deschisă, trei muncitori se aflau în cerc în jurul unei lucrări în care loveau cu ciocanele. O farfurie mare de tinichea atârna pe perete ca aplică, aruncând o lumină palidă care îşi croia drum printre doi lucrători, luminându-le fețele și șorțurile de lucru. Ion aruncă doar o privire la toate acestea, vroia să termine aici cât mai curând posibil după ce va schimba doar câteva vorba pentru a afla cum lucrurile stăteau cu pictorul și apoi se va duce direct înapoi la bancă. Chiar dacă va obţine câteva mici succese aici, aceasta ar avea în continuare un efect bun asupra muncii sale de la bancă pentru acea zi. La etajul al treilea trebui să încetinească ritmul, abia mai putea respira – treptele, ca şi înălțimea fiecărui etaj, erau mult mai mari decât era nevoie și i se spusese că pictorul locuia tocmai sus în pod. Aerul era de asemenea destul de apăsător, nu existau zone de popas adecvate și palierele înguste erau aproape de pereții pe ambele părți, cu nu mai mult de o fereastră mică şi la înţlţime ici și colo. Exact când Ion se opri să se odihnească puţin nişte fete tinere ieşiră în fugă din unul dintre apartamente și alergară în sus pe scări, râzând. Ion le urmă încet, prinse din urmă una dintre fete care se împiedicase și rămăsese în urmă, și o întrebă în timp ce urcau la cot la cot,

“Există un pictor, Tătaru, care locuieste aici?” Fata, abia dacă avea treisprezece ani și puţin cocoșată, îl lovi cu cotul și se uită la el dintr-o parte. Tinerețea ei și defecte ei corporale nu o opriseră deloc să fie deja destul de depravată. Nu zâmbea, se uita la Ion cu seriozitate, fixându-l cu nişte ochi lacomi. Ion se făcu că nu observă comportamentul ei și o întrebă, “Îl cunoaşteţi pe Tătaru, pictorul?” Ea dăsu din cap și întrebă la rândul ei,

“Pentru ce vreţi să-l vedeţi?” Ion se gândi că ar fi în avantajul său să afle ceva mai multe despre Tătaru.

“Vreau sa-mi picteze portretul“, spuse el.

“Să vă picteze portretul?” întrebă ea, deschizând gura prea larg și lovindu-l ușor pe Ion cu mâna, ca și cum ar fi spus ceva extraordinar de surprinzător sau neîndemânatic, cu ambele mâini îşi ridică fusta care era deja foarte scurtă și, pe cât de rapid putea, alergă după celelalte fete ale căror strigăte indistincte se pierdeau mult mai sus. La următorul palier de scări Ion se întâlni cu toate fetele din nou. Fata cocoșată le spusese cu siguranţă celorlalte despre intențiile lui Ion si acum îl aşteptau. Stăteau pe ambele laturi ale scării, rezemate de perete, astfel încât Ion putu trece printre ele, în timp ce acestea îşi netezeau fustele. Toate fețele lor, chiar și în această postură de gardă de onoare, arătau un amestec de copilărie și depravare. Fetele din capătul şirului, care acum râdeau, începurp să închidă drumul lui Ion, cu cocoșata în rolul de lider. Mulțumită ei Ion găsi direcția corectă, fără să bâiguie – ar fi continuat pe scări drept în fața lui, dar ea îi arătă că pentru a ajunge la Tătaru trebuie să cotească. Treptele care urcau până la pictor erau deosebit de înguste, foarte lungi, fără nicio cotitură, toate treptele putea fi văzute dintr-o privire și, până în partea de sus la ușa închisă a lui Tătaru. Această ușă era mult mai bine luminată decât restul scării de  la un luminator mic îndreptat oblic deasupra ei, luminând uşa din scânduri de lemn nevopsite și numele “Tătaru” pictat pe uşă cu latul pensulei, de culoare roșie. Ion ajuse la jumatatea drumului pe trepte, însoțit de suita lui de fete, când, datorită zgomotului tuturor acestor pași, ușa se deschise ușor și în pragul ei apăru un om care părea să fie îmbrăcați în cămașă de noapte.

“Oh!” strigă el, când văzu mulțimea care se apropia, și dispăru. Fata cocoșată bătu din palme de bucurie și celelalte fete se înghesuiră în spatele lui Ion împingându-l mai repede înainte.

Încă nu ajunseseră sus când pictorul deschise brusc ușa larg și, cu o plecăciune adâncă, îl invită pe Ion să intre. Pe de altă parte, încerca să țină departe fetele, nu vroia să lase niciuna, oricât de mult îl rugară și oricât de mult încercară să intre – chiar cu forţa dacă nu de bună voie. Singura care reuși fu cocoșata, strecurându-se pe sub brațul întins, dar pictorul o urmări, o prinse de fustă, o răsuci cu faţa spre uşă şi o împinse lângă celelalte fete care, spre deosebire de aceasta, nu îndrăzniră să treacă pragul casei cât timp pictorul îşi părăsise postul. Ion nu știa ce ce să facă, în timp ce fetele păreau că se distrează mult. Stând una în spatele celeilalte, fetele de lângă uşă îşi întindeau gâturile și adresau diverse cuvinte pictorului în glumă, dar pe care Ion nu le înțelegea, și la care pictorul râdea în timp ce cocoșata se răsuca în jurul mîinii lui. Apoi pictorul închise ușa, se înclină din nou în faţa lui Ion, îi întinse mâna şi se prezentă, spunând,

“Tătaru, pictor“. Ion arătă spre ușă, în spatele căreia fetele vorbeau în șoaptă, și spuse,

“Pari a fi foarte popular în această clădire.“

“Ah, năzdrăvanele astea!” spuse pictorul, încercând în zadar să fixeze cămașă de noapte la gât. Era şi desculț și, în afară de asta, nici nu purta decât o pereche de pantaloni largi de pijama gălbui ținuţi cu o curea al cărei capăt liber se legăna încoace și încolo. “Aceşti copii sunt o adevărată pacoste pentru mine“, continuă el. Nasturele de sus al cămăşii de noapte se deschise și renunță la încercarea de a-l mai închide, aduse un scaun pentru Ion și îl invită să se așeze pe el. “Am pictat pe una dintre ele o dată – nu e aici azi – și de atunci mă urmăresc să le pictez. Dacă sunt aici vin doar atunci când le permit, dar de îndată ce ies intră în cameră întotdeauna. cel puțin una dintre ele. Şi-au făcut o cheie de la uşa mea şi şi-o împrumută pe rând. E greu de imaginat ce rău este. Dacă de exemplu vin acasă cu o doamnă pe care am de gând să o pictez, deschid ușa cu propria mea cheie și dau de cocoșată acolo sau ceva în genul ăsta, rujându-se cu pensula mea, și în același timp surorile ei mai mici ţinându-i companie, se zbenguiesc pe acolo şi fac mizerie în fiecare colț al camerei. Sau o altă situaţie, cum s-a întâmplat ieri, când m-am întors acasă seara târziu – te rog iartă aspectul meu și mizeria din cameră, este tocmai din cauza asta – deci, m-am întors acasă târziu seara și am vrut să mă culc, şi atunci am simţit că ceva m-a ciupit de picior, m-am uitat sub pat și am tras-o de acolo pe una dintre ele. Nu știu de ce este mă tot deranjează astfel, cred că ați văzut că nu fac nimic pentru a le încuraja să se apropie de mine. Și îmi fac şi munca dificilă, desigur. Dacă nu aşi fi închiriat acest atelier aproape gratis m-aş fi mutat de mult.” Chiar atunci, o voce subţire, tandră și nerăbdătoare, se auizi de sub ușă,

“Tătaru, putem veni acum?“

“Nu“, răspunse pictorul.

“Nici măcar eu singură?” întrebă vocea din nou.

“Nici măcar doar tu“, spuse pictorul, ducându-se la ușă și încuind-o.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

(function(d, s, id) var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = "//connect.facebook.net/ro_RO/all.js#xfbml=1&appId=473014082758087"; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); (document, "script", "facebook-jssdk"));

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/024-procesul-avocatul-industriasul-si-pictorul-industriasul/

024. Procesul - Avocatul, industriaşul şi pictorul - Industriaşul

Era un om scund, vesel, un industriaş pe care Ion îl cunoștea bine. Acesta îşi ceru scuze pentru că îl deranjează pe Ion de la treburi importante, și Ion, la rândul său, îşi ceru scuze pentru că l-a lăsat să aştepte atât de mult timp. Dar chiar și aceste scuze au fost spuse de Ion într-un mod mecanic și cu o intonație falsă. Industriaşul ar fi observat cu siguranță, dacă nu ar fi fost pe deplin preocupat de afacerile sale. În schimb, acesta scoase în grabă calcule și tabele din toate buzunarele, şi le întinse în fața lui Ion, explicând diverse aspecte, corectând o mică greșeală de aritmetică pe care o observă în timp ce se uita rapid peste toate, și îi aminti lui Ion o afacere similară pe care o încheiaseră cu circa un an înainte, menționând în treacăt că de data aceasta mai era o altă bancă care depunea mari eforturi pentru a face afacerea cu ea, și în cele din urmă se opri vorbind, pentru a afla opinia lui Ion în această privință. Ion urmărise, într-adevăr, la început atent argumentaţia industriaşului, și era conștient de importanţa afacerii, dar din păcate această atenţie nu a durat, în curând nu îl mai asculta, doar da din cap la fiecare dintre exclamațiile mai puternice ale industriaşului pentru o scurtă perioadă de timp, dar în cele din urmă nu mai făcea nimic altceva decât să se holbeze la capul chel al industriaşului aplecat peste documente, întrebându-se când va realiza acesta în cele din urmă că vorbea singur. Când acesta se oprin din vorbit, Ion într-adevăr crezu la început că a făcut-o pentru ca el să poată mărturisi că este incapabil să asculte. În schimb, văzând atenţia de pe fața producătorului, în mod evident pregătir să contracareze eventualele obiecții, îşi dădu seama cu părere de rău că trebuia să continuie discuția de afaceri. Deci, îşi aplecî într-o parte capul ca şi cum ar fi dat un ordin și începu încet să miște pixul peste documente, oprindu-se ici şi colo ca să se holbeze la câte una dintre desene. Industriaşul credea de fiecare dată că este vorba de o obiecție, poate cifrele sale nu erau prea bune, poate că nu erau decisiv argumentate, indiferent de ce credea industriaşul acoperi documentele cu mâna și începu din nou, venind foarte aproape de Ion, să explice despre ce era vorba în afacere.

“Este dificil“, declară Ion, strângând din buze. Singurul lucru care îl putea ajuta să se orienteze erau documentele, iar industriaşul le acoperise şi nu le mai putea vedea, așa că se rezemă la loc de brațul scaunului. Exact când ușa biroului directorului se deschise și apăru nu foarte clar, ca printr-un văl, directorul adjunct. Ion nu se mai gândea la afacere, urmărea doar efectul imediat al apariţiei directorului adjunct și, pentru el, efectul era unul foarte plăcut; industriaşul sări  imediat în sus de pe scaun și se grăbi să îl întâmpine pe directorul adjunct, deși lui Ion i-ar fi plăcut să o facă de zece ori mai repede întrucât se temea ca nu cumva directorul adjunct să dispară din nou. Nu avea motive de îngrijorare, cei doi domni se întâlniră, îşi strânseră mâinile reciproc și se aplecară împreună peste biroul lui Ion. Industriaşul spuse că îi pare rău că funcţionarul șef era atât de puțin înclinat să facă afaceri, arătând spre Ion care, sub privirea directorului adjunct, se aplecă înapoi peste documente. Cum stăteau cei doi bărbați aplecaţi peste birou și industriaşul făcea eforturi să atragă și să mențină atenția directorul adjunct, Ion simți ca și cum aceştia ar fi mult mai mari decât sunt în realitate și că discuţia lor era despre el. Încet şi cu atenţie îşi ridică ochii în sus, încercând să afle ce se petrecea deasupra lui, luă una dintre hârtiile de pe birou fără să se uite să vadă ce este, o puse în palmă și o ridică încet până la nivelul celor doi bărbați. Nu avusese un plan anume în minte cum făcuse acest lucru, doar simţea că aşa ar fi acţionat atunci când tocmai ar fi terminat de pregătit acel document important care l-ar fi dezvinovăţit complet. Directorul adjunct era complet acaparat de conversație și doar aruncă o privire pe hârtie, nu citi deloc ce era scris pe ea întrucât ceea era important pentru Ion nu era important şi pentru el, o luă din mâna lui Ion şi îi spuse,

“Mulţumesc, cunosc deja problema“, și o puse calm înapoi pe birou. Ion îi aruncă o privire amară, dintr-o parte. Dar directorul adjunct nu observă deloc acest lucru, sau dacă observase asta nu făcuse decât să îi ridice moralul, râdea frecvent cu voce tare, la un moment dat îl puse în încurcătură pe industriaş când ridică o obiecţie într-un mod spiritual, dar tot el îl scoase din încurcătură făcându-şi autocritica, și în cele din urmă îl invită în biroul său unde puteau finaliza afacerea.

“Este o chestiune foarte importantă“, declară industriaşul.

“O înţeleg complet. Și eu sunt sigur că funcţionarul șef…” – chiar şi când spunea asta vorbea practic numai industriaşului – “va fi foarte bucuros că i-o luăm de pe cap. Aceasta are nevoie de o analiză lucidă. Dar el pare a fi supra-împovărat astăzi, există chiar oameni în sala de afară care îl așteaptă acolo de ore bune.“

Ion avea încă un autocontrol suficient cât să se întoarcă de la directorul adjunct și să adreseze un zâmbet prietenos, deși rigid, doar industriaşului, nu făcu nicio altă remarcă, se aplecat ușor sprijindu-se cu ambele mâini pe birou ca un funcționar, și îi privi pe cei doi domni care încă discutau, luă hârtiile de pe birou și dispăru în biroul directorului. În prag, industriaşul se întoarse și spuse că nu îşi ia la revedere de la Ion deocamdată, îl va pune la curent cu siguranţă pe funcţionarul șef cu rezultatul discuțiilor, dar vroia să îi mai vorbească şi despre altceva.

În cele din urmă Ion rămase singur. Nici nu se gândea să întroducă pe oricine altcineva în biroul lui și deveni vag conștient de cât de frumos era că oamenii de afară credeau că el încă negociază cu industriaşul și, din acest motiv, nu putea lăsa pe nimeni să-l vadă , nici măcar servitorul. Merse la fereastră, se așeză pe pervaz alături, se ţinu ferm de mâner și privi în jos spre piața din fața. Încă ningea, încă nu se înseninase cerul.

Rămase mult timp stând astfel, neştiind ce îl supărase practic atât de tare, doar uneori arunca o privire scurtă, ușor speriată, peste umăr la ușa dinspre antecamera unde, din greșeală, credea că aude zgomot. Dar nu era nimeni, și asta îl făcea să se simtă mai calm, se duse la chiuvetă, îşi clăti fața cu apă rece și, cu capul puțin mai limpede, se întoarse la locul său de la fereastră. Decizia de a-şi lua apărarea în propriile lui mâini îi părea acum  povară mai mare decât o considerase inițial. În toată perioada în care lăsase apărarea în mâna avocatului procesul îl afectase foarte puţin, îl observase de la distanță ca pe ceva care avea puţine şanse să îl atingă direct, atunci când avea chef se uita să vadă cum merg lucrurile, dar avea şi posibilitatea de a nu urmări evoluţia ori de câte ori dorea. Acum, în schimb, dacă se va ocupa el însuși de apărare, ar trebui să se dedice în întregime cazului – pentru moment, cel puțin – un succes ar însemna, mai târziu, eliberarea lui completă și concludentă, dar dacă se va ocupa de aceasta ar trebui să se plaseze singur, de la început, într-un pericol mult mai mare decât până atunci. Dacă fusese vreodată tentat să se îndoiască de acest lucru, atunci experiența sa cu directorul adjunct și industriaşul de azi ar fi fost suficientă pentru a-l convinge de asta. Cum a putut să stătea acolo absolut convins de necesitatea de a-şi face propria apărare? Cum va fi mai târziu? Cum va arăta de acum încolo viața lui? Va găsi el drumul corect prin toate astea spre un final fericit? O apărare lucrată atent -, și oricaree alt tip de apărare nu ar avea niciun sens – o apărare lucrată atent nu va însemna şi că va trebui să se izoleze de orice altceva cât mai mult posibil? Va supraviețui acestei situaţii? Și cum va reuşi să se descurce cu toate acestea la bancă? Aceasta va implica mult mai mult decât prezentarea unor documente care, probabil, ar putea fi pregătite într-un concediu de câteva zile, deși ar fi fost o mare îndrăzneală să ceară un concediu de la bancă exact atunci, e vorba de un proces complet și nu exista niciun mod de a anticipa cât de mult va dura. Aceasta era o dificultate enormă care a fost brusc aruncată în viața lui Ion!

Și trebuia să se ocupe şi de problemele băncii într-un moment ca ăsta? Se uită în jos la birou. Trebuia să permită oamenilor să-l vadă și să înceapă în negocieri cu ei într-un moment ca ăsta? În timp ce procesul său se derula, în timp ce oficialii de la judecătoria de la etaj în camera de la mansardă se uitau pe dosarul cazului său, el trebuia să ăşi facă griji de activitatea băncii? Nu părea asta un fel de tortură, cu ştiinţa instanței de judecată, conexată procesului și care îl urmărea peste tot? Și probabil că nimeni din bancă, atunci când îi va evalua activitatea sa, nu va ţine cont de situația sa specifică? Nimeni și niciodată. Existau persoane care știau de procesul său, deși nu e foarte clar cine știa despre el sau cât de mult. Dar el spera că zvonurile nu au ajuns până la directorul adjunct, în caz contrar acesta va găsi în mod evident în curând o modalitate de a face uz de aceasta pentru a-l afecta pe Ion, nu va arăta nici camaraderie nici omenie. Iar cât despre director? Era adevărat că acesta avea intenţii bune față de Ion, și de îndată ce va auzi despre proces probabil că va încerca să facă tot posibilul pentru a-l ajuta, dar el însuși cu siguranță nu se va implica. Ion reuşise până la un moment dat să contra-balanseze influenţa directorului adjunct, dar directorul era acum din ce în ce mai mult sub influența acestuia, și directorul adjunct va exploata, de asemenea, starea slăbită a directorului pentru a-şi consolida propria putere. Deci, ce ar putea spera Ion? Poate că astfel de consideraţii i-au slăbit puterea de rezistență, dar a fost totuși necesar să nu se păcălească singur și să vadă totul cât mai clar posibil pentru acel moment.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/022-procesul-avocatul-industriasul-si-pictorul-discursul/

022. Procesul - Avocatul, industriaşul şi pictorul - Discursul

Acest lucru este un dezavantaj pentru o instanță când, de la început, se prevede că toate procedurile au loc în privat. În mod normal, în cazurile minore, oficialii au contact cu publicul, și sunt foarte bine pregătiţi pentru aceasta, dar nu şi aici. Procesele normale îşi urmează cursul, aproape de la sine, și au nevoie de câte o mică intervenţie ici și colo. Dar atunci când aceştia sunt confruntaţi cu cazuri care sunt deosebit de dificile sunt la fel de pierduţi ca şi de multe ori în cazurile foarte simple. Sunt forțați să-și petreacă tot timpul, zi și noapte, cu legile lor, și astfel pierd simţul relaţiilor umane, și aceasta este o lacună serioasă în astfel de cazuri. Atunci vin pentru sfaturi la avocat, cu un servitor în spatele lor care transportă documentele care, în mod normal sunt ținute atât de secret. Ai fi putut vedea mulţi domni de la această fereastră, domni la care nu te-ai fi aşteptat, privind pe fereastră disperaţi pe stradă în jos în timp ce avocatul este la birou studiind documentele, astfel încât să le poate da un sfat bun. Și în astfel de situaţii este de asemenea posibil să vezi cum îşi iau aceşti domni în serios, într-un mod excepţional, profesiile lor, și cât de confuzi devin datorită dificultăților pe care nu le pot depăși datorită naturii lor. Dar nu sunt într-o poziție plăcută, să judeci pozițiile lor aşa de ușor ar însemna să li se facă o nedreptate. Diferitele ranguri și ierarhii ale curţii sunt infinite, și nici măcar un cunoscător nu poate spune întotdeauna ce se va întâmpla. Dar chiar și pentru oficialii juniori, procedura din sălile de judecată este de obicei ținută secret, astfel încât aceştia cu greu pot vedea cum continuă cazurilor la care lucrează, deciziile judiciare apar adesea fără ca ei să știe de unde vin și cazurile continuă fără ca ei să ştie ce se întâmplă cu ele. Deci aceşti funcționari publici nu sunt capabili să învețe lucruri pe care le poți învăța din studierea etapelor succesive prin care trece fiecare caz individual, verdictul final sau motivaţiile acestuia. Li se permite doar aă aibă de-a face cu acea parte a procesului pe care legea le alocă, și ei, de obicei, cunosc mai puțin despre rezultatele muncii lor după ce au părăsit-o decât apărarea care va rămâne de obicei în contact cu acuzatul până procesul este aproape la final, astfel încât oficialii judiciari pot învăța multe lucruri folositoare de la apărare. Având în vedere toate acestea, Ion nu mai trebuie să fie surprins că oficialii sunt iritaţi şi adesea se exprimă cu privire la acuzaţi în moduri neonorante – aceasta este o experiență împărtășită de toată lumea. Toţi oficialii sunt iritaţi, chiar atunci când par calmi. Acest lucru cauzează multe dificultăți pentru avocații juniori, desigur.

Există o poveste, de exemplu, care are foarte mult adevăr în ea. Se spune că unul dintre oficialii mai bătrâni, un om bun și liniștit, avea un caz dificil pentru instanța care era foarte confuz, mai ales datorită contribuțiilor avocaților. El a studiat cazul o zi și o noapte, fără pauza – oficialii lucrează într-adevăr din greu, nimeni nu lucrează la fel de mult ca ei. Când era aproape de dimineață, după ce muncise timp de douăzeci și patru de ore fără un rezultat palpabil, ajuns la intrarea din faţă s-a ascuns după uşă şi, de fiecare dată când un avocat încerca să intre în clădire îl arunca în jos pe treptele scării. Avocații s-au adunat în fața scării de la intrare și au discutat ce ar putea să facă; pe de o parte nu aveau de fapt niciun drept să li se permită accesul în clădire, astfel încât era greu de reclamat în mod legal funcționarul și, după cum am menționat deja, trebuiau să fie atenți să nu ridice toți oficialii împotriva lor. Pe de altă parte, orice zi care nu este petrecută în instanță este o zi pierdută pentru ei, și deci era important să forțeze intrarea în clădire. În cele din urmă, au căzut de acord să încerce să îl obosească pe bătrân. Fiecare avocat pe rând a fost trimis să urce pe scări şi să se lase aruncat din nou, oferind o minimă rezistenţă pasivă, colegii săi urmând să-l prindă în josul scărilor. Acaeasta a continuat timp de aproximativ o oră, până când bătrânul, care era deja epuizat de lucrul pe timpul nopţii, a obosit și s-a întors la biroul său. Celor de jos nu le venea să creadă la început, așa că au trimis pe cineva să urce pe scări și să se uite în spatele ușii pentru a vedea dacă nu mai era într-adevăr nimeni acolo, și numai apoi au reuşi să intre cu toţii dar nu au îndrăznit să se plângă, întrucât avocații sunt departe de a putea propune orice îmbunătățiri a sistemului judiciar, nici măcar nu doresc aceasta.

Chiar şi avocaţii cei mai noi pot înțelege relația acolo într-o oarecare măsură. Dar o eroare importantă făcută de aproape fiecare inculpat, chiar şi de oamenii foarte simpli, este că ei încep să se gândească la sugestii pentru îmbunătățirea instanței de îndată ce procedurile lor au început, mulţi dintre ei de multe ori chiar petrec timp și energie în această privință, care ar putea fi cheltuite mult mai bine în alt mod. Singurul lucru corect de făcut este să învețe cum să rezolve situația în care se găsesc. Chiar dacă ar fi posibil să se îmbunătățească orice detaliu  – ceea ce este oricum doar un nonsens superstițios – în cel mai bun caz, deși îşi vor produce singuri un rău incalculabil în proces, vor atrage atenția specială a funcționarilor pentru viitoarele cazuri, iar oficialii sunt întotdeauna gata să se răzbune.

Nu atrage niciodată atenția asupra ta! Stai calm, oricât ar fi împotriva caracterul tău! Încearcă să îţi formezi o idee despre dimensiunea organismului instanței și cum, într-o oarecare măsură, rămâne într-o stare de inerţie, și că, chiar dacă modifici ceva într-un singur loc ţi se va trage preşul de sub picioare şi s-ar putea să cazi, în timp ce în cazul unui organism enorm ca instanța dacă aceasta este perturbată în oricare loc poate ușor să ofere un înlocuitor de la sine în altă parte. Totul este legat cu totul și va continua, fără nicio schimbare sau altceva, foarte probabil, chiar mai închis, mai atent, mai strict, mai răuvoitor. Aşa încât ca cel mai bine este să laşi treaba în seama avocaților și să nu îi deranjezi.

Nu te ajută prea mult să faci acuzații, mai ales dacă nu le poţi dovedi și arăta semnificația lor deplină, dar trebuie spus că Ion şi-a făcut un mare rău în proprula caz. Comportamentul față de şeful de birou, un om foarte influent dar care acum s-ar putea să fie la fel de bine pe lista celor care s-ar putea să nu facă nimic pentru Ion cazul în cazul său, chiar și numai în trecere, este evident că Ion îl ignoră.

Acești oficiali sunt în multe feluri precum copiii. De multe ori, ceva destul de inofensiv – deși comportamentul lui Ion nu a putut din păcate fi numit inofensiv – îi face să se simtă atât de jigniţi încât nu vor mai vorbi nici măcar cu prieteni buni de-ai lor, le întorc spatele atunci când îi văd și fac tot ce pot pentru a li se opune. Dar apoi, fără niciun motiv special, destul de surprinzător, unele glume spuse când totul părea lipsit de speranță îi va face să râdă și vor deveni reconcilianţi. Este dificil și greu, în același timp, să lucrezi cu ei, și asta fără aparent niciun motiv. Este uneori destul de uimitor că o singură viață obişnuită nu este suficientă pentru a ajunge vreodată să ai succes în vreun caz de aici. Pe de altă parte, există și momente întunecate, aşa cum toată lumea are, când crezi că nu ai realizat nimic, când se pare că singurele cazuri pe care le poţi duce la bun sfârșit sunt cele care sunt destinate să aibă un sfârșit fericit de la început și asta s-ar întâmpla fără niciun ajutor, în timp ce toate celelalte sunt pierdute în ciuda tuturor zbaterilor, a tuturor eforturilor, a tuturor micilor succese aparente care oferă atâta speranţă. Atunci nu mai eşti foarte sigur de nimic și, atunci când eşti întrebat despre un proces care mergea bine de la sine dar care a ajuns rău datorită asistenţei tale, nici măcar nu îndrăzneşti să negi asta.

Chiar şi aşa mai există un fel de încredere în sine, dar este singura care ţi-a mai rămas. Avocații sunt deosebit de vulnerabili la crize de depresie de acest gen – și acestea nu sunt mai mult decât crize de depresie, desigur – când un caz este luat brusc din mâinile lor, după ce a fost lucrat de aceştia satisfăcător o perioadă de timp. Asta e, probabil, cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui avocat. Nu faptul că acuzatul renunţă la el, acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată, odată ce inculpatul a luat un anumit avocat nu poate renunţa la el indiferent de ceea ce se întâmplă. Cum ar putea el vreodată să se descurce singur, după ce a a fost ajutat de un avocat? Nu, pur și simplu nu se întâmplă, dar ce se întâmplă este că uneori procesul ia un curs în care avocatul nu mai poate fi alături de acuzat. Clientul și procesul sunt pur și simplu luaţi de la avocat; și apoi nici măcar contactele cu oficialii de judecată nu vor mai ajuta, oricât de bune ar fi, deoarece nu știu nimic nici ei înșiși. Procesul va intra într-o etapă în care nu mai poate fi acordat niciun ajutor, fiind judecat în instanțe la care nimeni nu are niciun acces, unde pârâtul nu mai poate fi nici contactat de avocatul său. Vii într-o zi acasă și găseşti toate documentele pe care le-ai trimis, pentru care ai muncit din greu pentru a le elabora și în care ai pus cele mai bune speranțe, zăcând pe birou, trimise înapoi, deoarece acestea nu mai pot fi folosite în următoarea etapă a procesului, sunt doar petice de hârtie lipsite de valoare. Aceasta nu înseamnă că acum cazul a fost pierdut, nu în toate situaţiile, sau cel puțin nu există niciun motiv decisiv pentru a presupune acest lucru, doar că nu mai știi nimic despre acest caz și nu ţi se va mai spune nimic din ceea ce se întâmplă. Ei bine, astfel de cazuri sunt excepții, mă bucur să spun asta, și chiar dacă procesului lui Ion este unul dintre ele, este încă, pentru moment, un drum lung până acolo.

Dar există încă o mulțime de oportunități pentru avocați pentru a-şi face treaba, și Ion ar putea fi siguri că aţa va fi. Așa cum a spus, există încă timp pentru depunerea documentelor și nu e nicio grabă pentru a le pregăti, a fost mult mai important să se înceapă discuțiile inițiale cu oficialii corespunzători, iar acestea au avut deja loc. Cu mai mult sau mai puţin succes, trebuie spus. Ar fi mult mai bine să nu dea detalii dinainte, întrucât în acest caz Ion nu ar putea decât să fie influențat nefavorabil și speranțele sale ar putea fi prea mari sau ar putea deveni prea nerăbdător, mai bine să ştie doar că unele persoane au vorbit foarte favorabil și s-au arătat foarte dispuse se ajute, deși alții au vorbit mai puțin favorabil, dar chiar şi ei nu au refuzat în vreun fel să ajute. Deci, în total, rezultatele sunt foarte încurajatoare, numai că Ion nu ar trebui cu siguranță să tragă concluzii specifice întrucât toate procedurile preliminare încep în același mod și doar modul în care se vor dezvolta pe viitor ar arăta cât de bune au fost aceste proceduri preliminare. Oricum, nimic nu a fost pierdut încă, și dacă vom reuși să obţinem sprijinul şefului de biroul, în ciuda tuturor aparenţelor, de partea noastra – și mai multe acțiuni au fost întreprinse în acest sens -, atunci totul este ca o rană curată, cum ar spune un chirurg, și putem aștepta rezultatele cu oarecare relaxare.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)