#procesul

[leontiucmarius]

Proprietar de apartament vs. operator de telefonie mobilă. Procesul prin care a reuşit să scape de antena montată pe bloc Un mare operator de telefonie mobilă a fost obligat, definitiv, în justiţie să demonteze şi să evacueze antena pe care o are montată de aproape 20 de ani pe un bloc din Alba Iulia. sursa Leontiuc Marius System Loader

[semnebune]

Cinema Iași: Vineri avem proiecția-lansare a filmului „Procesul”

Cinema Iași: Vineri avem proiecția-lansare a filmului „Procesul”

PROIECȚIE DE GALĂ în prezența echipei

Vineri, 13 iulie 2018, la ora 18.00, la Cinema Ateneu, poate fi vizionat documentarul Procesul, realizat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, care prezintă cazul lui Mihai Moldoveanu. La proiecție vor participa scenarista Ileana Bîrsan, avocata Alina Cojocaru și personajul documentarului, Mihai Moldoveanu.

Despre ce este vorba?

De 20 de ani, din care mai bine…

View On WordPress

[seomdgags-blog]

 Procesul de a câștiga bani online rapid Câștigați bani online rapid - procesul de marketing pe Internet Procesul sau câștigul banilor online folosind computerul de acasă este mai ușor astăzi decât oricând.

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/040-procesul-sfarsitul/

040 Procesul - Sfârșitul

Seara înainte de aniversarea a treizeci de ani a lui Ion – era vorba despre ora nouă seara, în momentul în care străzile erau liniștite – doi bărbați veniră la el acasă. În frac, palizi și grași, cu jobene care arătau ca și cum acestea nu ar putea fi luate de pe capetele lor. După câteva prime formalități scurte la ușa apartamentului atunci când ajunseră, aceleași formalități se repetară mai îndelung la ușa lui Ion. Ion nu observase sosirea lor, ședea pe un scaun lângă ușă, îmbrăcat în negru ca și ei, și își punea încet niște mănuși noi care se mulau bine pe degete și se comportă ca și cum ar fi așteptat vizitatori. Se ridică imediat și se uită la acei domni, curios.

“Ați venit pentru mine, așa-i?” întrebă el. Domnii dădură din cap, unul dintre ei îl arătă pe celălalt cu jobenul acum în mână. Ion le spuse că aștepta un alt vizitator. Se duse la fereastră și privi din nou în jos la strada întunecată. Cele mai multe dintre ferestrele de pe partea cealaltă a străzii erau închise deja, multe dintre ele au avut perdelele trase. Într-una din ferestrele de pe același etaj cu ei era o lumină, doi copii mici putea fi văzuți jucându-se într-un țarc, incapabili să plece de unde erau, întinzând mânuțele unul spre celălalt. “Niște actori bătrâni, de mâna a doua – asta e ceea ce mi-au trimis“, își spuse Ion, și se uită în jur, din nou, pentru a-și confirma sie însuși acest lucru. “Vor să scape de mine cât mai ieftin posibil.” Ion se întoarse brusc pentru a se confrunta cu doi bărbați și întrebă: “La ce teatru jucați?“

“Teatrul?” întrebă unul dintre domnii, întorcându-se către celălalt căutând ajutor cu colțurile gurii lăsate. Celălalt făcu un gest de prostănac, ca și cum s-ar fi luptat cu ceva care îl deranja.

“Nu sunteți pregătiți în mod corespunzător pentru a-mi răspunde la întrebări“, declară Ion și se duse săîși ia pălăria. Cum ajunseră pe scări domnii vrură să îl ia pe Ion de brațe, dar Ion spuse “Așteptați până ajungem în stradă, nu sunt bolnav.” Dar ei asteptară doar până la ușa din față înainte de a-l prinde de brațe într-un mod cu care Ion nu îl mai întâlnise înainte. Aceștia își țineau umerii aproape în spatele lui, nu își îndoiau brațele ci le răsuciseră pe toată lungime brațelor lui Ion și îl apucaseră de mâini într-o strânsoare formală, experimentată și din care nu se putea scăpa. Ion era prins în poziție verticală între ei, formau acum o singură entitate, astfel că dacă oricare dintre ei ar fi fost doborât ar fi căzut cu toții. Formau o specifică doar formelor de materie lipsită de viață.

Ori de câte ori treceau pe sub un stâlp de iluminat Ion încerca să-și vadă tovarășii mai clar, în măsura în care era posibil deși aceștia îl presau împreună atât de aproape, întrucât în lumina slabă a camerei sale a fost aproape imposibil. “Poate sunt tenori“, se gândi el văzând bărbiile lor mari duble. Curățenia fețelor lor îl dezgusta. Aproape că putea vedea mâinile care le curățase, trecând peste colțurile ochilor, frecând buzele superioare, și frecând cutele de pe aceste bărbii.

Când Ion observă aceasta se opri, ceea ce însemna că și ceilalți trebuiau să se oprească; erau la marginea unei piețe deschise, fără oameni, dar decorată cu paturi de flori.

“De ce v-au trimit pe voi, dintre toți oamenii!” strigă Ion, mai mult o exclamare decât o întrebare. Cei doi domni nu știau deloc ce răspuns să dea, așteptau, cu brațele lor libere atârnând în jos, ca asistentele medicale când pacientul lor trebuie să se odihnească. “Nu voi merge mai departe“, declară Ion ca și cum ar fi vrut să vadă ce se va întâmpla. Domnii nu trebuiau să dea niciun răspuns, era suficient pentru ei să nu slăbească controlul asupra lui Ion, și încercară să-l miște pe Ion, dar acesta rezistă. “Nu voi mai avea în curând nevoie de multă putere, o voi folosi pe toată acum“, își spuse el.Se gândea la muștele care își rup picioarele încercând să se elibereze din hârtia de muște. “Acești domni vor trebui să muncească din greu“.

Tocmai atunci, domnișoara Bălănescuintră în piață în fața lor dinspre treptele care conduceau la o stradă mică mai joasă. Nu era sigur că este ea, cu toate că asemănarea era, desigur, mare. Dar nu conta pentru Ion oricum dacă era ea, devenise brusc conștient de faptul că nu avea nicio șansă să se împotrivească. Nu ar fi nimic eroic în rezistența lui, nici provocând acum probleme acestor domni, nici apărându-se încercând să se bucure de ultima licărire de viață. Începu să meargă, ceea ce îi mulțumi pe cei doi domni și o parte din plăcerea lor i se transmise și lui. Acum ei îi permiseră lui Ion să decidă în ce direcție să meargă, și el se hotărî să meargă în direcția tinerei din fața lor, nu pentru că ar fi vrut să o ajungă din urmă, nici măcar pentru că ar fi vrut să o aibă în vedere cât mai mult timp posibil, dar numai așa putea să nu uite reproșul pe care ea o reprezenta pentru el. “Singurul lucru pe care îl pot face acum“, își spus el, și gândirea lui era confirmată de lungimea egală a propriilor pași cu cei ai celorlalți doi domni, “singurul lucru pe care îl pot face acum este să păstrez felul meu de a fi obișnuit și să fac ceea ce este necesar chiar până la capăt. Mereu am vrut să merg în lume și să încerc și să fac prea multe, chiar și lucruri carem-au costat destul de scump. Asta a fost greșit din partea mea. Ar trebui acum să le arăt că nu am învățat nimic din confruntarea în proces timp de un an? Ar trebui să ies ca un  idiot? Ar trebui să nu las pe nimeni să spună, după ce am plecat, că la începutul procesului am vrut să-i pună capăt și că acum că l-am terminat vreau să îl pornesc din nou? Nu vreau ca nimeni să spună asta. Sunt recunoscător au trimis pe acești oameni tăcuți, care nu înțeleg nimic, să meargă cu mine în această călătorie, și că m-au lăsat pe mine să spun ceea ce este necesar“.

Între timp, tânăra se opri pe o stradă laterală, dar Ion putu să meargp acum fără ea și îi lăsă pe însoțitorii săi să-l conducă. Toți trei acum, într-un acord complet, trecură pe un pod în lumina lunii, cei doi domni erau dispuși să lase liberă fiecare mișcare neînsemnată făcută de Ion în timp ce el se deplasa încet spre capăt și îndreptă grupul în această direcție ca o singură entitate. Lumina lunii strălucea și tremura în apă, divizându-se în jurul unei mici insule acoperită cu o masă densă de covor de frunze, arbori și arbuști. Sub ei, acum invizibile, existau căi de pietriș cu bănci confortabile unde Ion se întinsese în zilele însorite de vară.

“Nu am vrut de fapt să mă opresc aici“, le spuse el tovarășilor săi, jenat de conformarea acestora cu dorințele sale. În spatele lui Ion unul dintre ei părea să critice în liniște pe celălalt pentru neînțelegere cu privire la oprirea, apoi plecară. Continuară până prin mai multe străzi unde se plimbau sau stăteau în picioare ici și colo polițiști; unii mai departe și alții foarte aproape. Unul dintre ei, cu o mustață stufoasă, cu mâna pe mânerul sabiei lui părea să intenționeze să abordeze grupul, care i se păru cam suspect. Cei doi domni se opriră, polițistul părea pe cale de a deschide gura, când Ion împinse grupul înainte. De mai multe ori a privit înapoi cu precauție pentru a vedea dacă polițistul îi urmărește; dar când distnța dintre ei și polițist ajunse la un colț Ion începu să fugă, și cei doi domni, în ciuda respirației grele, trebuiră să alerge împreună cu el.

În acest fel lăsară repede în urmă zona construită și ajunseră pe câmp care, în această parte a orașului, începe aproape fără nicio zonă de tranziție. Era o carieră goală și abandonată, lângă o clădire care semăna cu cele din oraș. Aici se opriră, probabil că aceasta a fost dintotdeauna destinația lor, sau poate deoarece erau prea epuizați pentru a alerga mai departe. Aici îi dădură drumul lui Ion, care doar aștepta în tăcere, și își scoaseră jobenele în timp ce se uitau în jur ștergându-și transpirația de pe sprâncene cu batistele. Lumina lunii scălda totul într-o pace care nu o putea oferi nicio altă lumină.

După ce schimbară câteva cuvinte de politețe despre cine să se ocupe de următoarea treabă – domnii nu păreau să aibă alocate funcții specifice – unul dintre ei se duse la Ion și îi luă haina, vesta, și în cele din urmă îi scoase cămașa de pe el. Ion avu un fior involuntar, la care domnul îl bătu ușor și liniștitor pe spate. Apoi împături cu atenție lucrurile ca și cum acestea ar fi încă necesare, chiar dacă nu în viitorul apropiat. Nu vroia să-l expună pe Ion nemișcat la aerul rece al nopții, astfel încât îl luă de braț și merseră în sus și în jos puțin, în timp ce cealaltă domn se uita în jurul carierei pentru un loc adecvat. După ce găsi făcu un semn și celelalt domn îl escortă pe Ion acolo. Era aproape de o stâncă abruptă, era o piatră culcată acolo, desprinsă din stâncă. Domnii îl așezară pe Ion jos pe pământ, el se aplecă pe piatră și lăsă capul în jos pe partea de sus a acesteia. În ciuda tuturor eforturilor domnilor, și în ciuda cooperării depline a lui Ion, comportamentul acestuia părea foarte forțat și nenatural. Astfel încât unul dintre domni ceru celuilalt să-i acorde puțin timp pentru a-l pune el pe Ion într-o poziție mai bună, dar nici așa nu fu mai bine. În cele din urmă îl lăsară pe Ion într-o poziție care era departe de a fi cea mai bună dintre cele pe care le încercaseră până acum. Apoi unul dintre ei își deschise fracul și dintr-o teacă agățată pe o bandă întinsă peste vestă scoase un cuțit lung, subțire, cu două tăișuri de măcelar, pe care îl ținu în lumină pentru a verifica tăișul acestuia. Politețea respingătoare începu din nou, unul din ei trecu cuțitul celuilalt peste Ion, care apoi i-l dădu înapoi primului tot peste Ion. Ion știa acum că ar fi de datoria lui să ia cuțitul ca trecuse din mână în mână pe deasupra lui și să se înjunghie el însuși. Dar nu o făcu, în schimb își suci gâtul, care era încă liber, și se uită în jur. Nu fusese în stare să-și demonstreze adevărata lui valoare, nu fusese în stare să obțină toate documentele organismelor oficiale, îi lipsise întreaga puterea de care avusese nevoie și acestă eroare finală se datora tuturor celor care i-au negat drepturile. În timp ce se uita în jur, văzu la ultimul etaj al clădirii de lângă cariera o lumină pâlpâită și cele două jumătăți ale ferestrei deschizându-se în afară, cineva, care părea slab și subțire de la înălțimea și distanța aceea, se aplecă brusc  mult și își întinse și mai mult brațele. Cine să fi fost acela? Un prieten? O persoană bună? Cineva din sistem? Cineva care a vrut să-l ajute? Era singur? Erau toți? Îl va ajuta cineva? Fuseseră obiecții acolo, care au fost uitate? Trebuie să fi fost ceva. Logica nu poate fi respinsă, dar cineva care vrea să trăiască nu va rezista tentației. Unde era judecătorul pe care niciodată nu-l văzuse? Unde era înalta curte la care nu ajunsese niciodată? Ridică ambele mâini și îndepărtă toate degetele.

Dar mâinile unuia dintre domni erau pe gâtul lui Ion, în timp ce celălalt împinse cuțitul adânc în inima lui Ion și îl răsuci de două ori. În timp ce vederea îi slăbea, Ion văzu pe ce doi domni cu obrajii unul lângă altul, aproape în fața lui, uitându-se la el.

“Ca un câine!” spuse el, era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/039-procesul-in-catedrala-interpretarea/

039 Procesul - În catedrală - Interpretarea

“Deci portarul l-a înșelat pe bărbat,” declară Ion imediat, captivat de poveste.

“Nu vă grăbiți“, spuse preotul, “nu acceptați opinia altcuiva fără a o verifica. V-am spus povestea exact așa cum a fost scrisă. Nu e nimic acolo despre înșelat.“

“Dar e destul de clar”, spuse Ion, “și prima dumneavoastră interpretare a acesteia a fost destul de corectă. Portarul i-a dat informațiile care l-ar fi eliberat numai atunci când nu au mai putut fi utilizate.“

“Nu l-a întrebat înainte de asta“, spuse preotul, “și nu uitați că era doar un portar, si ca portar și-a făcut datoria.“

“Ce vă face să credeți că și-a făcut datoria?” întrebă Ion, “Nu și-a făcut-o. Ar fi fost de datoria lui să țină pe oricine altcineva departe, dar acest om este cel căruia îi era destinată ușa și el ar fi trebuit să-l lase să intre.“

“Nu acordați suficientă atenție la ceea ce a fost scris și schimbați povestea“, spuse preotul. “În conformitate cu povestea, există două lucruri importante pe care portarul le-a explicat despre accesul la lege, unul la început și unul la sfârșitul. Într-un loc el spune că nu-i poate permite acum, iar în celălalt spune că această intrare a fost destinată doar pentru el singur. Dacă vreuna dintre afirmații o contrazice pe cealaltă ați avea dreptate și portarul ar fi înșelat pe omul de la țară. Dar nu există nicio contradicție. Dimpotrivă, prima declarație chiar o prevestește pe cea de a doua. Aproape că ai putea spune că portarul și-a depășit datoria oferindu-i omului unele perspective de a fi admis în viitor. De-a lungul poveștii, datoria lui pare să fi fost pur și simplu de a ține omul deoparte, și există mulți comentatori care sunt surprinși de faptul că portarul i-a oferit chiar și această aluzie, întrucât el pare să iubească exactitatea și să-și facă strict datoria. El stă la postul său de mulți ani și nu închide poarta până la sfârșit, este foarte conștient de importanța serviciului său, așa cum spune el, ‘sunt puternic,’ își respectă superiorii, așa cum spune el, ‘sunt cel mai mic dintre toți portari,’ nu e vorbăreț, și în toți acești ani singurele întrebări pe cere le pune sunt ‘dezinteresate’, el nu e coruptibil, întrucât când i s-a oferit un cadou spune, ‘voi accepta acest lucru doar pentru ca tu să fii convins că ai încercat totul’, atâta timp cât își îndeplinește datoria el nu poate fi nici enervat nici implorat, după cum se spune despre om că “l-a obosit pe portar cu cererile sale,’ chiar înfățișarea exterioară sugerează un caracter pedant, cu nasul coroiat și mare, barba lungă, subțire și neagră ca de tătar. Cum ar putea oricare alt portar să fie mai credincios față de datoria lui? Dar, în caracterul portarului există, de asemenea, și alte caracteristici care pot fi foarte utile pentru cei care caută intrarea la lege, și când face aluzie la o posibilitate în viitor, pare să fie clar că el ar putea merge chiar mai departe de datoria sa. Nu există nicio negare a faptului că e un pic naiv, și aceasta îl face să fie un pic încrezut. Chiar dacă tot ce a spus despre puterea sa și a celorlalți portari și cum nici măcar el nu ar fi putut suporta vederea lor – spun că chiar dacă toate aceste afirmații sunt corecte, modul în care el le face arată că el este prea naiv și prea arogant pentru a înțelege în mod corect. Comentatorii spun despre aceasta că, ‘înțelegerea corectă a unei chestiune și neînțelegerea aceleiași chestiuni nu se exclud reciproc’. Indiferent dacă au dreptate sau nu, trebuie să recunosc că naivitatea și aroganța lui, oricât de puțin s-ar vedea, slăbesc funcția sa de pază la intrare, acestea sunt defecte în caracterul portarului. Trebuie, de asemenea, să se ia în considerare faptul că portarul pare să fie prietenos din fire, el nu este întotdeauna doar un oficial. El face o glumă chiar de la început, când îl invită pe om să intre în același timp cu menținerea interdicției de intrare, și apoi nu-l trimite departe, ci îi dă, așa cum se spune în text, un scaun să stea pe el, și îi permite să stea într-o partea a ușii. Răbdarea pe care o arată față de solicitările omului în toți acești ani, sesiunile de mici întrebări, acceptarea darurilor, politețea lui când omul își blestemă soarta, chiar dacă portarul era acela care îi determinase soarta – toate aceste lucruri par să vrea să trezească simpatia noastră. Nu orice portar s-ar fi comportat în același fel. Și, în sfârșit, el ia în considerare semnul omului și se apleacă mult pe el, astfel încât acesta să poate pune ultima sa întrebare. Nu e decât o ușoară nerăbdare – portarului știe că totul a ajuns la final – care se întrevede în cuvintele lui, ‘Ești de neoprit’. Există mulți comentatori care merg chiar mai departe pentru a explica astfel  faptul că ei cred că cuvintele ‘Ești de neoprit’ sunt o expresie a unei admirații prietenoase, deși cu o oarecare condescendență. Oricum ai considera figura portarului apare diferită față de modul în care crezi că este.“

“Știți povestea mai bine decât mine și ați cunoscut-o de mai mult timp“, declară Ion. Tăcură pentru o vreme. Și apoi Ion spuse, “Deci dumneavoastră credeți că omul nu a fost înșelat, nu-i așa?“

“Să nu mă înțelegeți greșit,” spuse preotul, “Eu doar subliniez diferitele opinii despre el. Nu ar trebui să se acorde prea multă atenție opiniilor oamenilor. Textul nu poate fi modificat, iar diferitele opinii sunt de multe ori nu mai mult decât o expresie a disperării lor. Există chiar și o opinie care spune că portarul este cel care a fost înșelat.“

“Asta pare să ducă lucrurile prea departe“, spuse Ion. “Cum se poate argumenta că portarul a fost înșelat?“

“Argumentul lor“, răspunse preotul, “este bazat pe naivitatea portarului. Ei spun că portarul nu știe interiorul legii, doar drumul spre ea pe unde el s-a plimbat în sus și în jos. Ei văd ideile sale despre ceea ce este în interiorul legii ca fiind destul de copilărești, și presupun că îi e frică de ceea ce vrea să-l facă pe om să se sperie. Da, lui îi e mult mai mult frică de ea decât omului, întrucât omul nu vrea altceva decât să meargă în interiorul legii, chiar și după ce a auzit despre portarii teribili de acolo, în contrast cu portarul care nu vrea să intre, sau cel puțin nu se spune nimic despre asta. Pe de altă parte, există cei care spun că trebuie să fi fost deja în interiorul legii întrucât a fost acceptat în serviciul său și nu se putea fără să fi intrat. Această afirmație poate fi contracarată prin presupunerea că ar fi putut fi acceptat ca portar de cineva care l-a strigat din interior, și că el nu putea să fi mers foarte departe în interior întrucât nu putea suporta vederea celui de al treilea portar. Și, în toți acești ani, povestea nu spune ca portarul să fi spus ceva despre interior, altceva în afară de comentariul său despre alți portari. S-ar fi putut să îi fie interzis să facă acest lucru, dar nu a spus nimic nici despre această interdicție. Toate acestea par să arate că nu știe nimic despre ceea ce este în interior sau ce înseamnă, și de aceea el poate fi considerat ca fiind înșelat. Dar el este de asemenea înșelat și de către omul de la țară întrucât este subordonat acestui om fără să știe. Există o mulțime de indicii despre faptul că el îl tratează pe om ca subordonatul lui, sper că vă amintiți, dar cei care merg pe acest punct de vedere ar spune mai degrabă că este foarte clar că el este într-adevăr subordonatul lui. Mai presus de toate, omul liber este superior celui care trebuie să servească un alt om. Acum, omul este într-adevăr liber întrucât poate merge oriunde vrea el, singurul lucru interzis fiind intrarea în lege și, mai mult, nu există decât un singur om care să îi interzică să o facă – portarul. Dacă el ia scaunul și se așează lângă ușă și rămâne acolo toată viața sa, el face acest lucru de bunăvoie, nu e nimic în poveste din care să rezulte că a fost forțat să o facă. Pe de altă parte, portarul este obligat să stea în postul său, el nu are voie să plece de acolo și se pare că nu îi este permis nici să intre, nici măcar dacă ar fi vrut. De asemenea, cu toate că el este în serviciul legii, este acolo doar pentru intrare, prin urmare, este acolo doar pentru omul care intenționează să intre pe acea ușă. Acesta este un alt mod în care el este subordonat omului. Putem deduce că a efectuat acest serviciu oarecum în așteptare timp de mai mulți ani, toată viața unui om, spunându-se că un om va veni, aceasta înseamnă cineva destul de în vârstă pentru a fi un om. Asta înseamnă că portarului va trebui să aștepte mult timp înainte ca funcția sa să fie îndeplinită, el va trebui să aștepte atât timp cât omul dorește, cel care a venit la ușă de bunăvoie. Chiar și sfârșitul serviciului portarului este determinat de momentul în care se încheie viața omului, astfel încât portarul rămâne subordonatul său până la sfârșit. Și este subliniat în mod repetat că portarul pare să nu știe nimic despre toate astea, deși acest lucru nu este văzut ca ceva remarcabil, întrucât cei care îmbrățișează acest punct de vedere îl văd pe portar ca fiind amăgit într-un mod care este mult mai rău, un mod care are legătură cu serviciul său. La final, vorbind despre intrare, el spune, ‘Acum mă duc să o încui’, deși la începutul poveștii spusese că ușa legii este deschis așa cum este întotdeauna, dar dacă e mereu deschisă – mereu – asta înseamnă că este deschisă independent de durata de viață a omului căreia îi este destinată, și nici măcar portarul nu va fi capabil să o închidă. Există diverse opinii despre acest lucru, unii spun că portarul a răspuns doar la întrebare sau și-a arătat devotamentul la datorie, sau, pur și simplu, în ultimele clipe ale omului, portarul a vrut să-i provoace regrete și durere. Sunt mulți care sunt de acord că nu va putea să închidă ușa. Ei chiar cred, la final cel puțin, că portarul este conștient, în adâncul sufletului lui, că e subordonat omului, întrucât omul vede lumina care strălucește de la intrarea legii în timp ce portarul era, probabil, cu spatele la ea și nu spune absolut nimic din care să rezulte o schimbare.“

“Asta este bine argumentată“, declară Ion, care repetarea unele părți ale explicației preotului pentru el însuși în șoaptă. “Este bine argumentată, iar acum eu cred că portarul trebuie să fi fost cel înșelat. Deși asta nu înseamnă că am abandonat abordarea mea anterioară întrucât cele două versiuni nu sunt, într-o anumită măsură, incompatibile. Nu este clar dacă portarului vede clar sau este înșelat. Am spus că omul a fost înșelat. În cazul în care portarul înțelege clar, atunci ar putea exista unele îndoieli cu privire la aceasta, dar în cazul în care portarul a fost înșelat, atunci omul este obligat să creadă același lucru. Asta ar însemna că portarul nu înșeală el însuși, ci este doar atât de naiv încât ar trebui demis imediat. În cazul în care portarul greșește personal nu va suferi, dar omul va avea de suferit enorm.“

“Ați ajuns la o altă opinie,” spuse preotul, “sunt mulți care spun că povestea nu dă nimănui dreptul să-l judece pe portar. El pare oricum să fie încă în serviciul legii, astfel încât aparține legii, și deci e dincolo de ceea ce omul are dreptul să judece. În acest caz, nu putem să credem în varianta că portarul este subordonat omului. Chiar dacă trebuie să stea la intrarea în lege, serviciul lui îl face incomparabil mult superior decât dacă ar fi trăit liber în lume. Omul a ajuns la lege pentru prima dată și portarul este deja acolo. Datorită poziției sale în cadrul legii, a te îndoi de valoarea lui ar însemna să te îndoiești de lege.“

“Nu pot să spun că sunt complet de acord cu acest punct de vedere“, declară Ion clătinînd din cap, “întrucât dacă aș accepta va trebui să accept faptul că tot ceea ce a spus de portarul este adevărat. Dar dumneavoastră ați explicat deja foarte pe larg că asta nu e posibil.“

“Nu“, spuse preotul, “nu trebuie să acceptați totul ca fiind adevărat, trebuie doar să-l acceptați ca necesar.“

“Deprimant punct de vedere“, spuse Ion. “Minciuna transformată în regulă a lumii.” Ion spunea aceasta ca și cum ar fi fost cuvântul lui final dar nu și concluzia lui. Era prea obosit să se gândească la toate ramificațiile poveștii, și tipul de gândire indusă nu îi era familiară, lucruri nerealiste, lucruri mai potrivite pentru funcționarii instanței în discuțiile dintre ei decât pentru el. Povestea simplă își pierduse forma sa inițială, el dorise să despice firul în patru, iar preotul, care acum simțit destul de plin de compasiune, permisese acest lucru și acceptase comentariile lui Ion fără să le contrazică, deși punctul său de vedere era cu siguranță foarte diferită de al lui Ion.

În tăcere, se mai plimbară un timp, Ion rămânând aproape de preot, fără să știe unde este. Lampa din mâna lui se stinsese de mult. La un moment dat, chiar în fața lui, crezu că vede statuia unui sfânt prin strălucirea argintului de pe ea, dar dispăru repede înapoi în întuneric. Astfel încât pentru a nu rămâne în întregime dependent de preot Ion îl întrebă:

“Suntem acum aproape de intrarea principală, nu?“

“Nu“, spuse preotul, “suntem încă departe de ea. Vreți deja să plecați?” Ion nu se gândise până atunci să plece, dar spuse imediat:

“Da, cu siguranță, trebuie să plec. Sunt șef de departament într-o bancă și sunt oameni care mă așteaptă, am venit aici doar pentru a-i arăta unui client străin catedrala.“

“Bine“, spuse preotul întinzându-i mâna, “mergeți atunci.“

“Dar nu pot să găsesc drumul de unul singur în acest întuneric“, spuse Ion.

“Luați-o la stânga, până lângă perete“, spuse preotul, “apoi continuați de-a lungul peretelui, fără a-l părăsi și veți găsi o cale de ieșire.” Preotul se îndepărtă doar câțiva pași de el, când Ion strigă deja cu voce tare,

“Vă rog, așteptați!“

“Aștept“, spuse preotul.

“Mai doriți ceva de la mine?” întrebă Ion.

“Nu“, spuse preotul.

“Ați fost atât de prietenos cu mine mai devreme“, spuse Ion, “și mi-ați explicat totul, dar acum mă abandonați ca și cum nu aș fi fost nimic pentru dumneavoastră.“

“Trebuie să vă plecați“, spuse preotul.

“Da, așa e“, spuse Ion, “sper să mă înțelegeți.“

“În primul rând, dumneavoastră aveți nevoie să înțelegeți cine sunt eu“, spuse preotul.

“Sunteți preotul închisorii“, spuse Ion, și se apropie de preot, nu era așa de important pentru el să plece direct înapoi la bancă după vremea de afară, ar putea foarte bine să rămână acolo unde era.

“Asta înseamnă că fac parte din instanță“, spuse preotul. “Deci, de ce aș vrea ceva de la dumneavoastră? Instanța nu vrea nimic de la dumneavoastră. Ea vă acceptă atunci când veniți și vă permite să plecați atunci când plecați.“

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/038-procesul-in-catedrala-parabola/

038 Procesul - În catedrală - Parabola

Ion se opri cu privirea în jos, în podea. In teorie era încă liber, ar fi putut continua mersul pe jos prin una dintre cele trei uși din lemn în întuneric, nu departe în fața lui, și ar fi plecat de acolo. Ar însemna pur și simplu că nu a înțeles, sau că a înțeles dar a ales sa nu-i acorde atenție. Dar dacă el s-ar întoarce o dată ar fi prins, atunci ar recunoaște că a înțeles foarte bine, că a fost într-adevăr Ion C. cel pe care preotul l-a chemat, și că el este dispus să-l urmeze. Dacă preotul l-ar fi strigat din nou Ion cu siguranță ar fi ieșit afară pe ușă, dar a foat o tăcere deplină cât timp Ion a așteptat, întoarse capul ușor ca și cum ar fi vrut să vadă ce face preotul acum. Acesta era în continuare în picioare la amvon ca mai înainte, dar era evident că văzuse pe Ion când întorsese capul. Dacă Ion nu s-ar întoarce acum complet ar fi ca un joc de-a baba oarba. Astfel încât se întoarse, iar preotul îi făcu semn cu degetul. Întrucât totul era acum la vedere, se grăbi – din cauza curiozității și dorinței de a termina cu asta – cu pași mari spre amvon. La stranele din față se opri, dar preotului încă i se păru prea departe, întinse mâna și îi arătă brusc în jos cu degetul un loc imediat în fața amvonului. Ion făcu ce i se spuse, luând loc în acel loc unde trebuia să își lase capul mult pe spate pentru a-l vedea pe preot.

“Sunteți Ion C.,“, spuse preotul, și ridică mâna de pe balustradă pentru a face un gest al cărui sens era neclar.

“Da“, spuse Ion, se gândea cât de senin se prezenta el cu numele său în trecut, de ceva timp era o povară pentru el, acum erau oameni care știau numele lui pe care el nu îi mai văzuse înainte, ar fi fost frumos ca mai întâi să te prezinți și numai apoi oamenii să știe cine ești.

“Ați fost acuzat“, spuse preotul, foarte încet.

“Da“, spuse Ion, “așa am fost informat.“

“Atunci dumneavpooastră sunteți cel pe care îl caut“, spuse preotul. “Eu sunt preotul închisorii.“

“Văd“, spuse Ion.

“V-am chemat aici“, spuse preotul, “pentru că vroiam să vorbesc cu dumneavoastră.“

“Nu știam nimic de asta,” spuse Ion “Am venit aici pentru a arăta catedrala unui domn din Italia.“

“Acesta este un aspect secundar,” spuse preotul. “Ce țineți în mână? Este o carte de rugăciuni?“

“Nu“, răspunse Ion, “este un album cu atracțiile turistice ale orașului.“

“Lăsați-o jos“, spuse preotul. Ion o aruncă cu o asemenea forță încât flutură deschizându-se și se rostogoli pe podea, rupându-i-se paginile. “Știți că procesul dumneavoastră merge prost?” întrebă preotul.

“Așa mi se pare și mie“, spuse Ion. “Am făcut foarte mari eforturi cu el, dar până acum fără niciun rezultat. Încă nu am vreo întâmpinare de prezentat.“

“Cum vă imaginați că se va termina?” întrebă preotul.

“La început am crezut că se va termina cu bine“, spuse Ion, “dar acum am îndoieli cu privire la aceasta. Nu mai știu cum se va termina. Dumneavoastră știți?“

“Nu“, spuse preotul, “dar mă tem că se va termina prost. Sunteți considerat vinovat. Cazul dumneavoastră nu va trece, probabil, de un tribunal minor. Provizoriu, cel puțin, vina este văzută ca dovedită.“

“Dar nu sunt vinovat“, spuse Ion, “a fost o greșeală. Cum este posibil ca cineva să fie vinovat. Suntem cu toții oameni aici, amândoi.“

“Este adevărat“, a spus preotul, “dar așa vorbește cel vinovat.“

“Preupuneți și dumneavoastră că sunt vinovat?” întrebă Ion.

“Eu nu fac nicio presupunere referitor la dumneavoastră“, spuse preotul.

“Vă mulțumesc pentru aceasta,” spuse Ion, “dar toți ceilalți implicați în aceste proceduri au ceva împotriva mea și presupun că sunt vinovat. Aceștia îi influențează chiar și pe cei care nu sunt implicați. Poziția mea devine din ce în ce mai dificilă.”

“Dumneavoastră nu înțelegeți faptele“, spuse preotul, “verdictul nu vine dintr-o dată, procedura continuă până când se atinge treptat un verdict.“

“Înțeleg“, spuse Ion, lăsându-și capul în jos.

“Ce intenționați să faceți cu cazul dumneavoastră pe viitor?” întrebă preotul.

“Încă mai caut ajutor“, spuse Ion, ridicând capul pentru a vedea ce crede preotul despre acest lucru. “Există încă anumite posibilități de care nu am făcut încă uz.“

“Căutați prea mult ajutor de la oameni pe care nu îi cunoașteți“, spuse preotul dezaprobator, “și mai ales din partea femeilor. Chiar nu vă dați seama că nu e ajutorul de care aveți nevoie?“

“Uneori, de fapt destul de des, aș putea să cred ca aveți dreptate“, spuse Ion, “dar nu întotdeauna. Femeile au multă putere. Dacă aș putea convinge unele dintre femeile pe care le cunosc să lucreze împreună cu mine, aș fi sigur de succes. ​​Mai ales într-o instanță ca aceasta, făcută exclusiv din vânători de fuste. Arată judecătorului de instrucție o femeie în depărtare și el va sări chiar peste birou, și peste acuzat, doar pentru a ajunge la ea cât mai repede posibil.” Preotul coborâ capul în jos spre balustradă, chiar și acum acoperișul de deasupra amvonului părea să-l apese în jos. Ce vreme îngrozitoare putea fi afară? Nu mai era o zi plictisitoare, era cea mai adâncă noapte. Niciunul dintre geamurile colorate din fereastra principală nu lăsa să treacă nici măcar un licăr de lumină pe întunericul pereților. Și acesta a fost momentul în care omul în sutană l-a ales pentru a stinge lumânările din altarul principal, una câte una. “Sunteți supărat pe mine?” întrebă Ion. “Poate că nu știți ce fel de justiție serviți.” Nu primi niciun răspuns. “Ei bine, e doar din propria mea experiență“, declară Ion. Deasupra lui era în continuare liniște. “N-am vrut să vă insult,” declară Ion. La acestea, preotul strigă în jos, la Ion:

“Cum e posibil să nu vedeți la doi pași în fața dumneavoastră?” Strigă el cu mânie, dar era și strigătul celui care vede pe cineva căzând si, șocat și fără să se gândească, strigă împotriva propriei voințe.

Cei doi bărbați, atunci, rămaseră tăcut pentru o lungă perioadă de timp. În întunericul de sub el, preotul nu putea, eventual, să-l vadă pe Ion distinct, deși Ion putea să-l vadă în mod clar la lumina micii lămpi. De ce preotul nu venea jos? Nu ținea o predică, îi spunea doar câteva lucruri lui Ion care, în cazul în care le-ar fi urmat îndeaproape, ar fi provocat, probabil, mai mult rău decât bine. Dar preotul cu siguranță părea de bună credință, s-ar putea chiar, dacă ar veni jos, să coopereze cu el, poate chiar i-ar da câteva sfaturi bune care ar putea face diferența, ar putea, de exemplu, să nu-i arate atât de mult încât să influențeze provedurile, dar cum să se elibereze de ele, cum să se sustragă lor, cum să trăiască departe de ele. Ion a trebuit să admită că se gândea la acest lucru adesea în ultimul timp. În cazul în care preotul știa o astfel de posibilitate s-ar putea, în cazul în care Ion l-ar fi întrebat, să-i spună, chiar dacă era parte a instanței el însuși, și chiar dacă atunci când Ion a criticat instanța de judecată el a renunțat la natura sa blândă și practic a strigat la Ion.

“Nu vreți să veniți aici?” întrebă Ion. “Dacă nu aveți de gând să țineți o predică, veniți aici lângă mine.“

“Acum pot veni jos“, spuse preotul, poate că regreta că strigase la Ion. În timp ce lua lampa din cârlig, continuă, “pentru a termina ce aveam de spus de la distanță. Altfel, sunt prea ușor de influențat și pot uita de datoria mea.“

Ion îl așteptă pentru lângă scară. În timp ce era încă pe una din treptele de sus venind coborând, preotul întinse mâna spre Ion pentru a-l saluta.

“Puteți să-mi oferiți un pic din timpul dumneavoastră?” întrebă Ion.

“Oricât aveți nevoie,“, spuse preotul, și îi trecu mica lampă să aibă grijă de ea. Chiar și de la mică distanță preotul nu își pierdea dintr-o anumită solemnitate care părea să facă parte din caracterul lui.

“Sunteți foarte prietenos față de mine“, spuse Ion, în timp ce se plmbau în sus și în jos unul lângă celălalt în întunericul unei dintre stranele laterale. “Asta vă face să fiți o excepție în rândul tuturor celor care fac parte din instanța de judecată. Pot avea încredere în dumneavoastră mai mult decât în oricare dintre ceilalți pe care i-am văzut. Pot vorbi deschis cu dimneavoastră.“

“Nu vă amăgiți,” spuse preotul.

“Cum m-aș putea amăgi?” întrebă Ion.

“Vă amăgiți singur în instanța de judecată“, spuse preotul, “se vorbeste despre această auto-amăgire în paragrafele de început ale legii. În fața legii este un portar. Un om de la țară vine la ușă și solicită intrarea. Dar portarul îi spune că nu-l poate lăsa în condițiile legii chiar acum. Omul crede acest lucru, apoi întreabă dacă va putea să intre în mai târziu. ‘Asta-i posibil,‘ spune portarul , ‘dar nu acum‘. Poarta de acces la lege este deschisă ca întotdeauna, șiportarul se retrage într-o parte, astfel încât omul se apleacă pentru a încerca să privească înăuntru. Când portarul observă aceasta râde și spune, ‘Dacă ești tentat să încerci, încearcă și intră chiar dacă eu îți spun că nu poți. Dar gândește-te bine: Sunt puternic dar sunt doar cel mai mic dintre toți portarii. Dar există un portar.. pentru fiecare dintre camere, și fiecare dintre ei este mai puternic decât ultimul. E mai mult decât pot suporta chiar și doar să privesc pe cel de al treilea.‘ Omul de la țară nu se aștepta la dificultăți ca acestea, legea trebuia să fie accesibilă pentru oricine, în orice moment, credea el, dar acum se uită mai atent la portarul în haina lui de blană, văzu nasul lui mare coroiat, barba sa lungă și subțire tartar, și decise că este mai bine să aștepte până când va avea permisiunea să intre. Portarul îi oferi un scaun și îi permise să se așeze într-o parte a porții. Stătu acolo zilele și anii. Încerca să solicite portarului permisiunea din când în când. Portarul îl întreba de multe ori, de unde e și multe alte lucruri, dar acestea erau întrebări dezinteresate, cum fac oamenii mari, și mereu termina spunându-i că încă nu îi poate permite să-l lase să intre. Omul venise bine echipat pentru călătoria sa, și a folosit tot ceea ce avea mai valoros pentru a mitui portarul. Portarul accepta totul, dar îi spunea, ‘Voi accepta acest lucru doar pentru ca tu să fii convins că ai încercat totul‘. De-a lungul multor ani, omul a privit portarul aproape fără pauză. A uitat despre ceilalți portari, și a început să se gândească la aceasta ca singurul lucru care îi oprește accesul la lege. De-a lungul primilor ani el și-a blestemat starea lui nefericită cu voce tare, dar mai târziu, îmbătrânind, doar mormăia pentru sine. A devenit senil, și, întrucât a ajuns să cunoască chiar și puricii din gulerul de blană al portarului studiindu-i de-a lungul anilor, le-a cerut chiar și acestora să-l ajute să schimbe refuzul portarului. În cele din urmă i-a slăbit și vederea, și nu mai știa dacă este într-adevăr obtinerea întuneric sau sunt doar ochii lui care nu îl mai ajută. Dar acum părea să vadă o lumină de nestins care începe să strălucească din întuneric în spatele ușii. Nu mai avea mult de trăit acum. Chiar înainte de a muri, ăși concentră întreaga experiență din tot acest timp într-o întrebare pe nu o mai pusese încă portarului. Îl cheamă la el, pentru că el nu mai era în măsură să-și ridice corpul rigid. Portarul trebui să se aplece mult întrucât diferența între dimensiunile lor se schimbase foarte mult în dezavantajul omului. ‘Ce vrei să știi acum?‘ întrebă portarul, ‘Ești de neoprit.‘ ‘Toata lumea vrea acces la lege‘, spuse omul, ‘cum se face că în toți acești ani, nimeni în afară de mine nu a cerut să fie lăsat să intre?‘ Portarul vede că omului i se apropie sfârșitul, și că auzul i-a slăbit, astfel încât pentru a fi auzit strigă la el: ‘Nimeni altcineva nu ar fi putut intrat pe aici, deoarece această intrare a fost destinată doar ție. Acum mă duc să o încui‘.“

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/037-procesul-in-catedrala-preotul/

037 Procesul - În catedrală - Preotul

În depărtare era un triunghi mare de lumânări pâlpâitoare pe altarul principal, Ion nu era sigur dacă le-a văzut mai devreme. Poate că doar tocmai au fost aprinse. Personalul bisericii se strecoară în tăcere, face parte din munca lor, să nu fie observat. Când Ion se întoarse văzu, de asemenea, o lumânare înaltă, robustă, agășată de o coloană, nu departe în spatele lui. Era foarte frumoasă, dar total inadecvată pentru a ilumina picturile care rămâneau de obicei în întunericul altarelor laterale, și părea să facă întunericul și mai profund. Era nepoliticos din italianului că nu a venit, dar era și frumos din partea lui, nu ar fi putut vedea nimic, ar fi trebuit să se mulțumească să caute câteva picturi cu lanterna electrică de buzunar a lui Ion și să se uite la ele doar pe porțiuni. Ion se duse la o capelă laterală din apropiere pentru a vedea ce ar fi găsit acolo, urcă câțiva pași spre o balustradă de marmură joasă și se aplecă peste ea să se uite la imaginea altarului la lumina lanternei. Lumina sfântă atârna tulburător în fața lui. Primul lucru pe care îl văzu Ion parțial și parțial îl ghici acolo era un mare cavaler în armură care era plasat la marginea îndepărtată a picturii. Se sprijinea de sabia sa înfiptă în pământul gol din fața lui unde doar câteva fire de iarbă creșteau ici și colo. Părea să fie atent la ceva care se întâmpla în fața lui. Era uimitor să vezi cum stătea acolo fără să se aproape. Poate că era treaba lui să stea de pază. Trecuse mult timp de când Ion nu mai văzuse nicio pictură și studie cavalerul o lungă perioadă de timp, chiar dacă trebuia să clipească  mereu  întrucât suporta greu lumina verde a lanternei. Apoi, când mută lumina spre alte zone ale picturii, văzu o înhumare a lui Hristos pictată în mod obișnuit, altminteri un tablou relativ nou. Stinse lanterna și se întoarse la locul său.

Părea că nu mai are niciun rost să îl aștepte pe italian, dar afară cu siguranță ploua puternic, și pentru că nu era atât de frig în catedrală Ion se decise să rămână deocamdată acolo. Aproape de el era marele amvon, erau acolo două cruci de aur simple atașate la acoperișul mic și rotund, ale căror vârfuri erau petrecute una peste cealaltă. Exteriorul balustradei amvonului era acoperit de frunziș verde care continua până la coloana de susținere, mici îngerași putea fi văzuți printre frunze, unii dintre ei plini de viață, iar unii dintre ei încremeniți. Ion merse până la amvon și îl examină din toate părțile, piatra acestuia era sculptată cu mare grijă, părea ca și cum ar fi prins frunzișul ar fi prins un întuneric profund între și în spatele frunzelor ținându-l acolo prizonier. Ion băgă mîna într-unul din aceste goluri cu prudență și simți piatra, până atunci nu observase deloc acest amvon. Apoi Ion observă din întâmplare că unul dintre angajații bisericii sta în spatele următorul rând de strane, purta o sutană neagră cu falduri largi, ținea o cutie de prizat în mâna stângă și se uita la Ion. ”Ce o vrea?” se întrebă Ion. ”Îi par oare suspect? Vrea un sfat?” Dar atunci când omul în sutană văzu că Ion l-a observat ridică mâna dreaptă, luă o priză de tutun între două degete, și îi arătă o direcție vagă. Era aproape imposibil ca Ion să înțeleagă ce a însemna aceasta, așteptă ceva mai mult timp, dar omul în sutană nu se opri arătând cu mâna și chiar întărindu-și semnele dând din cap. “Acum, ce o vrea?” se întrebă Ion în liniște, nu îndrăznea să strige cu voce tare aici; dar apoi scoase portofelul și porni spre strane pentru a ajunge la el. Dar acesta făcu imediat semn refuzând oferta, ridică din umeri și plecă șchiopătând mai departe. Pe vremea când fusese copil Ion imitase călăritul unui cal cu același tip de mișcare ca acest șchjopătat. “Acest bătrân este ca un copil,” se gândi Ion, “nu e bun pentru nimic decât doar să servească într-o biserică. Ia uite cum se oprește atunci când mă opresc și cum așteaptă să vadă dacă voi continua.” Cu un zâmbet, Ion îl urmă pe bătrân tot drumul până la naosul lateral aproape la fel de departe ca și altarul principal, în tot acest timp bătrânul continuând să arate spre ceva, dar Ion evita în mod deliberat să se uite într-acolo, încerca probabil să-i abată atenția. În cele din urmă, Ion se oprit în urmă, nu mai vroia să-l sperie pe bătrân prea mult, mai ales pentru a nu fi speriat dacă italianul va veni totuși.

Când reveni în zona centrală unde lăsase albumul, observă un amvon mic secundar pe o coloană aproape de stranele de la altar, unde stătea corul. Era foarte simplu, din piatra albă simplă, și atât de mic încât de la distanță părea o nișă goală în care trebuia să fie statuia unui sfânt. Cu siguranță ar fi fost imposibil pentru preot să dea un pas mare înapoi de la balustradă, și, cu toate că nu era deloc decorat, în partea de sus a amvonului era curbat extrem de jos, astfel că un om de înălțime medie nu ar fi putut să stea în poziție verticală și ar fi trebuit să rămână aplecat peste balustradă. Per total, părea ca și cum ar fi fost destinat să îl facă pe preot să se chinuie, era imposibil de înțeles de ce era nevoie de acest amvon deși existau celelalte, mari și atât de artistic decorate.

Ion nu ar fi observat cu siguranță acest mic amvon dacă nu ar fi fost o lampă fixată mai sus, care de obicei arăta că urmează o predică. Deci, urma să se desfășoare o predică acum? În această biserică goală? Ion se uită la treptele care, aproape lipite de coloană, conduceau la amvon. Erau atât de înguste încât păreau să fie acolo doar ca decor pentru coloană, mai degrabă decât pentru a fi utilizate. Dar sub amvon – Ion zâmbi cu uimire – era într-adevăr un preot în picioare, cu mâna pe balustradă, gata să urce treptele, și care se uită la Ion apoi dădu din cap foarte ușor, astfel încât Ion se închină și îngenunche așa cum ar fi trebuit să facă mai devreme. Legănându-se ușor, preotul urcă în amvon cu pași mici rapizi. Urma într-adevăr să înceapă o predică? Poate omul în sutană nu a fost chiar atât de dement, și avea menirea de a conduce pașii lui Ion la predicator, ceea ce, în această biserică goală, părea foarte necesar. Și mai era acolo, undeva în fața icoanei Fecioarei Maria, o femeie în vârstă care probabil că venise ca să audă predica. Și dacă urma să fie o predică, de ce nu a fost precedată de orgă? Dar orga rămase liniștită și doar se vedea slab din întunericul de sus.

Ion se gândea dacă nu ar trebui să plece cât mai repede posibil, dacă nu o face acum nu va mai fi nicio șansă în timpul predicii și ar trebui să rămână acolo cât timp va dura, pierduse deja destul de mult timp când ar fi trebuit să fie în biroul său, nu mai trebuia de mult timp să îl mai aștepte pe italian, se uită la ceas, era unsprezece. Dar va fi oare într-adevăr o predică? Putea Ion să țimă locul unei întregi congregații? Cum ar fi fost daă el era doar un străin care a vrut să se uite în biserică? Pentru că, în principiu, asta era. Ideea unei predici, acum, la ora unsprezece, într-o zi de lucru, pe o vreme câinoasă, era un nonsens. Preotul – nu exista nicio îndoială că el era preot, un tânăr cu o față blândă, întunecată – urcase cu siguranță acolo doar pentru a stinge lampa pe care cineva o aprinsese din greșeală.

Dar nu e nicio greșeală, preotul pare mai degrabă să verifice că lampa a fost aprinsă și a făcut-o să lumine puțin mai tare, apoi se întoarce încet pentru a fi față în față și se apleacă în jos pe balustradp prinzându-se cu ambele mâini de șina acesteia. Rămase așa o vreme și, fără să întoarcă capul, se uită în jur. Ion se trase mult înapoi și se aplecă cu coatele pe strană față. Undeva în biserică – nu ar fi putut spune exact unde – se putea zări omul în sutană cocoșat înconvoiat și relaxat, ca și cum și-ar fi terminat treaba. În catedrală era acum o liniște profundă! Dar Ion trebuia să pună capăt acesteo tăceri, nu avea intenția să rămână; dacă preotul trebuia să înceapă să predica la un anumit moment, indiferent de circumstanțe, atunci putea să o facă și fără Ion, prezența lui Ion nu ar ajuta cu nimic la sporirea efectului acesteia. Deci Ion începu încet să se miște, mergând încet pe vârfuri în strană, ajunse la culoar larg și merse fără a fi deranjat, cu excepția sunetului pașilor săi, deși ușor, care răsuna pe podeaua de piatră și se reflecta în bolte, liniștit dar continuu într-un ritm repetitiv, regulat. Ion se simți ușor stingher întrucât, probabil privit de preot, mergea singur între stranele goale, iar mărimea catedralei părea să fie exact la limita a ceea ce un om putea suporta. Când ajunse înapoi unde stătuse nu ezită și, ajungând la album acolo unde îl lăsase, îl luă cu el. Părăsise aproape zona stranelor și era aproape de spațiul liber de la ieșire atunci când, pentru prima dată, auzi glasul preotului. O voce puternică și cu rutinată. Aceasta străpunse cele mai îndepărtate colțuri ale catedralei care parcă o așteptau! Dar preotul nu se adresa congregației, strigătul lui era destul de lipsite de ambiguitate și Ion nu avea nicio scăpare, acesta strigând

“Ioane! Ioane!“

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

[nicolae]

New Post has been published on Aluzii - Cărţi online

New Post has been published on http://www.aluzii.ro/036-procesul-in-catedrala-italianul/

036 Procesul - În catedrală - Italianul

Un foarte important om de afaceri italian al băncii venise să viziteze orașul pentru prima dată și Ion a primit sarcina să-i arăte câteva dintre atracțiile culturale. În orice alt moment ar fi văzut această sarcină ca o onoare, dar acum, când constatase cât este de greu să-și mențină poziția sa actuală în bancă, a acceptat doar cu reticență. Fiecare oră în care nu putea fi la birou era un motiv de îngrijorare pentru el, nu mai era în stare să folosească timpul său la birou la fel de bine ca înainte, petrecea multe ore doar pretinzând că are treburi importante, dar aceasta nu făcea decât să-i crească anxietatea că nu este la birou. Apoi avea uneori impresia că îl vede pe directorul adjunct, care îl urmărea mereu, că intră în biroul lui, stă la birou, se uită prin lucrările sale, primește clienții care deveniseră aproape prieteni vechi cu Ion, și îi depărta de el, poate chiar îi descoperea greșeli, greșeli care păreau să-l amenințe pe Ion dintr-o mie de direcții când era la locul de muncă acum, și pe care el nu le mai putea evita. Deci acum, dacă era să i se ceară la un moment dat să părăsească biroul pentru vreo afacere sau chiar să facă o scurtă călătorie de afaceri, oricât de mult părea o onoare – și frecvența sarcinilor de acest fel a crescut substanțial în ultimul timp – apărea întotdeauna suspiciunea că acestea se întâmplau ca să-l scoată din birou pentru o vreme și să i se verifice munca, sau cel puțin să fie considerat ca dispensabil. Nu ar fi fost greu pentru el să refuze cele mai multe dintre aceste sarcini, dar nu îndrăznea să facă acest lucru pentru că, în cazul în care temerile sale ar fi avut cea mai mică bază, refuzul sarcinii ar fi fost o confirmare a lor. Din acest motiv, el nu obiecta și le accepta, chiar și atunci când a fost rugat să meargă într-o călătorie de afaceri obositoare de două zile nu a obiectat cu nimic ieșind pe o vreme de toamnă ploioasă deși era foarte răcit, doar pentru pentru a evita riscul de a nu i se mai cere să se ducă. Când, cu o durere de cap îngrozitoare, a sosit din această nouă călătorie, a aflat că a fost ales pentru a însoți un om de afaceri italian client în ziua următoare. Din nou tentația de a refuza sarcina a fost foarte mare, mai ales că nu avea nicio legătură directă cu afacerile, dar nici nu se putea nega faptul că obligațiile sociale față de acest client erau în sine destul de importante, doar că nu pentru Ion, care știa destul de bine că are nevoie de unele succese la locul de muncă pentru a-și menține poziția acolo și că, dacă ar fi eșuat acolo, nu l-ar fi ajutay nici măcar dacă italianul l-ar fi găsit suficient de fermecător. Nu vroia să plece de la locul de muncă nici măcar pentru o zi, teama de a nu i se mai permite să revină era prea mare, știa foarte bine că frica este exagerată, dar gândul la asta îl făcea oricum nervos. Cu toate acestea, în acest caz era aproape imposibil să se gândească la o scuză acceptabilă, cunoștințele sale de italiană nu erau profunde, dar încă suficient de bune; factorul decisiv era că Ion avea deja ceva cunoștințe despre istoria artei și acest lucru a devenit cunoscut în întreaga bancă într-o formă extrem de exagerată, inclusiv că Ion a fost membru al Societății pentru Conservarea Monumentelor Orașului, deși numai din motive de afaceri. Se spunea că acest italian este iubitor de artă, astfel încât alegerea lui Ion pentru a-l însoți el era o chestiune firească.

Era o dimineață foarte ploioasă și furtunoasă când Ion, supărat la gândul a ce avea de făcut în acea zi, sosi devreme la ora șapte la birou, astfel încât să poată rezolva cel puțin câte ceva înainte de a se întâlni cu clientul. Petrecuse jumătate din noapte studiind o carte de gramatică italiană, astfel încât să fie oarecum pregătit, și era foarte obosit; biroul lui îl îmbia mai puțin decât fereastra, unde petrecuse mult prea mult timp până târziu, dar rezistă tentației și se puse pe treabă. Din păcate, chiar atunci servitorul veni și raportă că directorul îl trimisese să vadă dacă era deja în biroul lui; dacă da, atunci este rugat să aibă amabilitatea să vină în camera de protocol întrucât domnul din Italia era deja acolo.

“Voi veni imediat“, spuse Ion și puse un dicționar mic în buzunar, luă un ghid pentru siturile turistice ale orașului sub braț pe care îl folosea drept cadou pentru străini, și trecu prin biroul directorului adjunct în cel al directorului. Acesta era bucuros să-l vadă sosit în în birou atât de devreme și apt de a se ocupa de sarcinile de serviciu imediat, nimeni nu se aștepta în mod normal de la el la așa ceva. Biroul directorului adjunct era, desigur, încă gol ca și în miezul nopții, servitorul a fost, probabil să-l cheme și pe el, dar fără succes. Când Ion intră în cameră de protocol cei doi bărbați se ridicară la fotoliile adânci unde șezuseră. Directorul îi zâmbi prietenos, era în mod clar foarte bucuros că Ion este acolo, îl prezentă imediat italianului care îi strânse mâna lui Ion viguros și glumi spunând că cineva s-a sculat devreme. Ion nu înțelese prea bine ce vroia să spună, folosise o expresie ciudată în vorbire și asta îi luă lui Ion ceva timp pentru a-i ghici sensul. Ion răspunse cu câteva fraze neutre pe care italianul le primi încă o dată râzând, trecându-și mâna nervos și în mod repetat peste mustața stufoasă gri-albastruie. Această mustață era, evident, parfumată, erai aproape tentat să te apropie de ea și să o miroși. După ce se așezară cu toții și începură o conversație preliminară ușoară, Ion fu dezorientat observând că el nu înțelege decât fragmente din ce spune italianul. Când vorbea foarte calm înțelegea aproape totul, dar asta se întâmpla foarte rar, de obicei cuvintele țâșneau din gura lui și părea că se bucură de ele atât de mult încât clătina din cap. Când vorbea astfel, discursul său era de obicei învăluit într-un fel de dialect care i se părea lui Ion că nu are nimic de a face cu italiana, dar pe care directorul nu numai că îl înțelegea, dar îl și vorbea, deși Ion ar fi trebuit să prevăzut acest lucru întrucât italianul venea din sudul țării sale acolo unde directorul petrecuse mai mulți ani. Oricare ar fi fost cauza, Ion își dădu seama că posibilitatea de a comunica cu italianul este foarte mică, chiar și francez lui era greu de înțeles, iar mustața îi ascundea mișcările buzelor care l-ar fi ajutat să înțeleagă ce spune. Ion început să anticipeze multiple dificultăți, renunță să încerce să înțeleagă ce spune italianul – cu directorul acolo, care îl înțelege atât de ușor, ar fi fost un efort inutil – și pentru moment nu făcu altceva decât să-l fixeze cu privirea pe italian în timp ce acesta se relaxase cufundându-se adânc dar confortabil în fotoliu, trăgând frecvent de sacoul lui scurt și ajustat pe corp. La un moment dat italianul ridică brațele desenând în aer pentru a încerca să descrie ceva ce Ion nu putea înțelege chiar dacă ar fi stat în fața lui și nu i-ar fi scăpat mâinile din vedere. Ion nu avea nimic de făcut, astfel încât mecanic urmărea discuția dintre cei doi bărbați și oboseala lui în cele din urmă se făcu simțită, alarmându-l din fericire la timp, trezindu-se la un moment dat că aproape se ridicase să plece. În cele din urmă italianul se uită la ceas și sări în sus. După ce își luă la revedere de la director se întoarse spre Ion, apropiindu-se atât de mult de el încât Ion trebui să împingă scaunul în spate pentru a se putea ridica. Directorul văzuse, fără îndoială, anxietatea în ochii lui Ion în timp ce încerca să facă față acestui dialect italian, și se alătură conversației celor doi într-un mod iscusit și discret, părând că face doar comentarii minore, în timp ce, de fapt, îi explica rapid și cu răbdare lui Ion ce spunea italianul, astfel încât Ion să poată înțelege. Ion află în acest fel că italianul avea de rezolvat câteva probleme de afaceri, că din păcate îi mai rămânea doar puțin timp la dispoziție, că nu intenționează să vadă în grabă toate monumentele din oraș, deși i-ar fi plăcut – și dacă Ion ar fi de acord, este în întregime decizia lui – va vizita doar catedrala în amănunt. El era extrem de încânt să fie însoțit de cineva atât de învățat și atât de plăcut – respectiv de Ion, care asculta mai degrabă ce spunea directorul decât italianul – și se întreba dacă Ion ar fi atât de amabil, dacă timpul este potrivit, să se întâlnească amândoi la catedrală peste două ore pe la ora zece. El spera că va fi cu siguranță în măsură să fie acolo în acel moment. Ion a confirmă, italianul strânse mâna directorului și apoi pe cea a lui Ion, apoi din nou pe a directorului, și merse la ușă, pe jumătate întors către cei doi oameni care îl urmau, și continuă să vorbească fără pauză. Ion rămase cu directorul pentru scurt timp, deși directorul părea foarte nefericit astăzi. Se gândea că trebuie să-și ceară scuze lui Ion pentru ceva anume și îi spuse – stăteau aproape unul de celălalt – că crezuse la început că îl va însoți el însuși pe italian, dar apoi – fără a da niciun motiv anume – a decis că ar fi mai bine să-l trimită pe Ion cu el. El nu trebuie să fie surprins că nu a putut înțelege ce spune italianul la început, va fi în măsură să înțeleagă foarte curând, și chiar dacă totuși nu va putea înțelege foarte mult el nu va fi așa de rău, întrucât pentru italian nu era așa de important să să fie înțeles. Și, oricum, cunoștințele de italiană ale lui Ion sunt surprinzător de bune, directorul era convins că se va descurca foarte bine.

Ion plecă. Petrecu timpul rămas cu un dicționar, copiind cuvinte obscure de care ar putea avea nevoie pentru a face pe ghidul pentru italian la catedrală. Este o sarcină extrem de enervantă, servitori îi aduceau scrisorile, personalul băncii venea cu diverse întrebări și, când vedeau că Ion este ocupat, rămâneau lângă ușă și nu plecau până când nu îi asculta Ion, directorul adjunct nu pierdu ocazia să-l perturbe și venea în mod frecvent, lua dicționarul din mâna lui Ion și își arunca privirea prin paginile sale, în mod clar fără niciun scop, în timp ce în ușa ante-camerei deschise apăreau clienți din semi-întuneric încercând să-i atragă atenția, dar nesiguri dacă el le-a văzut – toate această activitate se învârtea în jurul lui Ion în timp ce el încerca să alcătuiască o lista de cuvinte de care ar avea nevoie, apoi le căuta în dicționar, apoi le scria, apoi le exersa pronunțându-le, și în cele din urmă încerca să le învețe pe de rost. Bunele intenții însă păreau să-l lase, italianul era cauza tuturor acestor eforturi și, uneori, se supăra așa de tare pe el că îngropa dicționarul sub lucrările de pe birou ferm hotărât să nu se mai pregătească, dar apoi își dădea seama că nu se putea plimba prin catedrală cu italianul fără să spună un cuvânt, așa că, într-o furie și mai mare, scotea din nou dicționarul.

La exact nouă și jumătate, tocmai când era pe cale să plece, sună telefonul, Leni îi ură bună dimineața și îl întrebă cum a fost, Ion mulțumi grăbit și îi spuse că îi este imposibil să vorbească acum întrucât trebuie să plece la catedrală.

“La catedrală?” întrebă Leni.

“Da, la catedrală.“

“Pentru ce trebuie să te duci la catedrală?“întrebă Leni. Ion încercă să-i explice pe scurt, dar abia începu când Leni spuse deodată: “Te hărțuiesc.” Un lucru pe care Ion nu îl putea suporta era mila pe care nu o dorea sau o aștepta, își luă scurt la revedere de la ea, dar imediat cum puse receptorul înapoi la locul lui, spuse pe jumătate pentru sine și pe jumătate pentru fata de la celălalt capăt al liniei care nu mai putea să-l audă,

“Da, mă hărțuiesc.“

Deja era târziu și risca sp nu ajungă la timp. Comandă un taxi până la catedrală, în ultimul moment își aminti de albumul pe care nu avusese încă ocazia să îl ofere italianului mai devreme și îl luă cu el acum. Îl ținea pe genunchi ăn taxi bătând darabana nerăbdător pe el pe tot parcursul drumului. Ploaia se mai domolise dar era încă umed, frig și întuneric, ar fi fost dificil să vezi ceva în catedrală, dar dacă rămânea în picioare pe dalele reci putea să răcească mai rău. Piața din fața catedralei era destul de goală, Ion își aminti cum, încă de când era un copil mic, observase că aproape toate casele din această piață îngustă aveau perdelele de la ferestre trase de cele mai multe ori, deși astăzi, pe o vreme ca aceasta, era mai ușor de înțeles. Catedrala, de asemenea, părea destul de goală, desigur nimeni nunu s-ar duce acolo într-o zi ca asta. Ion se uită de-a lungul ambelor trotuare, dar nu văzu pe nimeni, doar o bătrână care, înfășurat într-un șal cald, se ruga în genunchi la o imagine a Fecioarei Maria cu ochii în sus la icoană. Apoi, în depărtare, văzu un oficial al bisericii care ieși șchiopătând printr-o ușă din perete. Ion ajunsese la timp, ceasul bătea de ora zece când intrase în clădire, dar italianul încă nu era acolo. Se întoarse la intrarea principală, rămase acolo un timp, și apoi merse în jurul catedralei în ploaie, în cazul în care italianul ar fi așteptat la o altă intrare. Dar nu era nicăieri. E posibil ca directorul să fi înțeles greșit ora la care au convenit? Cum ar putea cineva să înțeleagă pe cineva ca acela în mod corect, oricum? Orice s-a întâmplat, Ion trebuia să aștepte cel puțin o jumătate de oră. Întrucât obosise vroia să stea jos, se întoarse în interiorul catedralei, găsi un fel de covor mic pe una dintre trepte, îl mută cu piciorul la o strană din apropiere, se înfășură strâns în haina lui, își ridică gulerul și se așeză. Pentru a trece timpul deschise albumul și răsfoi paginile pentru un timp, dar în curând trebui să renunțe întrucât se făcuse atât de întuneric încât, atunci când se uita în sus, nu putea distinge nimic în naosul lateral de lângă el.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)