Fiinţă de ceară, cu ochi de apatit
Unde ţi-e zâmbetul, unde l-ai pitit?
De ce ţi-e fruntea numai linii?
De ce pleci capul sub focul privirii?
De ce nu mai cânta harpele în cor?
De ce nu te ridici la cer în zbor?
Mă uit la tine şi inima în piept mi se strânge
De ce ţi-e haina toată pătată de sânge?
De ce priveşti speriat în zare?
Cine te-a rănit, fiinţă dragă, oare?
Dar tace şi eu mă pierd cu firea.
Căci nu-i văd scopul, nici menirea.
Pe-obrazul de ceară o lacrimă trece,
Iar eu mă cutremur cuprinsă de fiorul rece.
Mă apropiu să-l ating, dar se teme
Şi de durere îl aud cum geme.
Îşi strânge braţele la piept şi plânge
Mă tem, dar curizitatea din mine învinge
Îl strâng în braţe şi-i şoptesc uşor
Să nu se teamă. N-am să-l omor.
Se retrage brusc şi cu degetul pe nisip
Îmi scrie, dar nu înţeleg nimic
Îmi desenează aripi şi pricep că-i înger
Dar a căzut lovit de-un fulger.
Eu trebuia să cad, dar că să fiu bine
A primit el lovitura pentru mine.
Pentru mine şi-a pierdut şi graiul
Pentru mine a părăsit Raiul...
Îi mângâi uşor claia de buclele aurii
Şi de lacrimi îi şterg obrazul şi ochii.
Îi sărut buzele mute şi mâinile i le sărut
Îmi cer iertare din privire, iar el îmi mulţumeşte mut.
E îngerul meu păzitor, acum ştiu bine
Și nu îmi pasă de a lui cădere
Iar de va rămâne lângă mine
Ne-om fi unul altuia, leac pentru durere.