Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea. Lucrurile prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber, cum ar fi moleculele și atomii, le mărim, iar pe cele prea mari, precum sistemele noroase, deltele râurilor, sistemele solare, le micșorăm. Când le-am adus astfel în bătaia simțurilor noastre, le fixăm. Și ceea ce am fixat numim cunoaștere. Pe tot parcursul copilăriei și al adolescenței ne străduim să stabilim distanța corectă față de lucruri și fenomene. Citim, învățăm, experimentăm, ne adaptăm. Și ajungem într-o zi în punctul în care toate distanțele necesare sunt fixate, toate sistemele necesare sunt stabilite. Atunci timpul începe să curgă mai repede. Nu mai întâmpină vreo piedică, totul e stabil; se revarsă prin viețile noastre, zilele dispar cu repeziciune, și, până ne dăm seama, avem patruzeci, cincizeci, șaizeci de ani...