Nuanțele demonului (Iubită III)
Și da, mă holbez în gol spre răsărit neștiind dacă noaptea mea va avea vreodată un sfârșit,
Din prăpastia melancoliei respir în nuanțe de umbră hrănindu-mă cu nihilul ăsta insipid.
Și înainte va fi direcția în care voi fugi, și iar îmi vor vorbi pereții în pasaje din trezirea șerpilor:
“Când nu vezi mușcătura dar te veninul te doboară” și-s iar învăluit în noaptea nopților,
Iar mi se conturează coșmarurile galopând în cete din ceață și nefăcând față îmi pierd sensul,
Paradoxal că sunt captiv în lanțuri și gratii ce mi le creez ca puiul ce învăța să își uite mersul.
Și nu știu dacă sunt nebun după tine ca persoană imperfectă sau idee confortabilă,
Între soare și-ntre lună, amândouă au lumina lor ce pictează-n candid o ființă incontestabilă,
Și dacă vreodată îmi vei înapoia aripile, fie de ceară, fie de-argint sau din cel mai pur eter,
Într-un lan de maci mă voi întinde și-n ochii tăi debusolați infernul am să-l cutreier.
Deșerturi de clipe ce și-au modelat în praf zeul eternului definesc acum regretul,
Silfide fantomatice cu un pesimism eclectic dansând pe jocul ielelor îmi mutilează sufletul,
Și mai ușor ca o frunză în zăpadă mă lovește răsuflul înghețat al unor îngeri uitați și morți,
Care e diferența dintre solitudine și exil când același cer înstelat ne ține îngenuncheați pe toți?
