Trenul fără șofer gonește cu viteză constantă. Pe drum, fiecare stație marchează câte o alterare în peisaj. Cu fiecare oprire, verdele își pierde din clorofilă, iar pădurea de oțel și sticlă devine tot mai deasă. Sunt aproape singur în vagon. Doar trei bărbați îmi țin companie în această călătorie către necunoscut. Doi negri și un asiatic. Figuri brăzdate de griji și vicii, haine modeste, dar îngrijite. Sunt piesele mici care completează marele puzzle, instalatori, oameni de serviciu.
Ajungem la capăt. O voce ne urează de bine lipsită de inflexiuni, în timp ce călcăm peronul din marmură gri. Companionii mei se risipesc în desișul artificial, fără vreun cuvânt la despărțire. Sunt grăbiți să prindă schimbul de noapte.
O liniște apăsătoare îmi dă fiori în timp ce mă îndrept către fostul port pescăresc. Acum, luciul apei nu mai oglindește lămpile cu gaz ale marinarilor, ci uriașii de lumină care au răpus văzduhul. Licăriri care ard mereu, oră de oră, fără oprire. Fiecare bec veghează câte un suflet căzut în slujba sistemului. Odată oameni, acum doar trupuri măcinate de cea mai crudă moarte inventată vreodată. O pălire lentă și certă a simțurilor, o amorțeală vegetativă care te mănâncă pe dinăuntru ca un vierme intestinal. Capătul de drum de pe axa torturii. În prizonieratul acestor lumini, cele mai strălucite minți ale școlilor de top lucrează mecanic la țesătura complicată și fragilă care ne susține viața.
Trecând podul peste râul inert, întâlnesc vestigii ale pescarilor exilați. O ancoră tăcută strică logica matematică a peisajului. Mai departe, două macarale dorm îngenunchiate la umbra strălucitoare a unui colos metalic. Niște japonezi se fotografiază între cele două ruine. În toată această grandoare ireală, doar ele merită imortalizate.
Măresc pasul, sufocat de imensitatea minimalistă. Ajung la o gură luminoasă în asfaltul gri, precum un portal care face trecerea în reversul subteran al medaliei. Pășesc cu grijă în belșugul din adâncuri. Sute de vitrine străjuiesc aleea, precum capcane menite să profite de orice slăbiciune. Țesături fine, parfumuri îmbietoare și culori apetisante mă invadează din ambele părți, purtând cu ele inscripții monetare. Așa funcționează circuitul banilor în această natură proiectată. Deasupra se fabrică, dedesubt se evaporă.
Un ceas din aur țârâie într-o vitrină. E ora 6 în Canary Wharf.
