Remember the flirt of november
În spatele meu, trei culori, 12 stele și un doliu. E facultatea de biologie. Sau o fi de agronomie? A, da. Veterinară. Mi-aduc aminte de când mai prindeam aglomerat pe Splai și rămâneam neclintit fix acolo, fix cât să citesc toate inscripțiile de pe clădire. Acum, întunericul ascunde orice plachetă interbelică sau siglă capitalistă. Iar ceața n-ajută deloc. Sau o fi o pâclă d-aia enervantă, care-ți acoperă privirea uneori. Dar adevărata incertitudine este ce caută bețivii ăștia-n stație. Din dreapta vin paltoane și ochelari cu rame groase, care trec pe lângă noi în drumul spre metrou sau mașina împrumutată de la tata. Din stânga, șiruri de mașini în leasing care deja simt nevoia unui kit nou de ambreiaj. Dar ăștia doi chiar nu se potrivesc în peisaj. De fapt, toți trei stăm ca nucile-n perete. Și oricine ar sta în stația asta ar emana aceeași impresie. Stația e prea departe de Eroilor, prea departe de Izvor, taman în dreptul facultății care n-o binecuvintează cu niciun client, niciodată. Practic, nimeni n-ar trebui să aștepte aici.
Se mai aproprie o mașină. Prin pâcla firavă cifrele prind contur neclar, dar ochii încep să perceapă filtrul ăsta ca pe ceva obișnuit. 123. Îi salut în gând pe tovarășii de stație. Ceva îmi spune că nici ei nu știu ce caută acolo. Urc, validez, mă agăț de o bară și scot telefonul. #Colectiv. Piedone reținut, uniți salvăm, ajutor, IBAN, sânge, Oprea, Jos Iohannis, negru, negru, E timpul să miroși ca un bărbat adevărat, negru, negru, tricolor, 10 pieces of financial advice from million-dollar businessmen.
Din locurile pentru bătrâni și gravide o voce bărbătească se înalță deasupra șușotelilor uniforme.
- Da, părinte. Ați vorbit cu el? Sper să vă împăcați. Eu îi cunosc doar aptitudinile de chitarist, dar știu că poate cânta și la pian. Vorbim. Sigur. Doamne ajută și multă pace!
Întorc privirea. Mi-ar putea fi tată. Vreo 50 de ierni i-au brăzdat obrazul dezbrăcat de orice fir de barbă. Din spatele ochelarilor de duzină, pupilele descriu circuite F1 prin aerul închis. Sub bărbia perfect rasă, un fular fin îi ține gâtul, probabil la fel de bine ras, într-un pachețel ermetic. Trench-ul din lână groasă îi dublează locul pe scaun. Își pune telefonul mic, cu taste mari, înapoi într-un buzunărel special din geanta-servietă. De sub mâneca paltonului de Columbo bercenian se întrezăresc urmele unui sacou galben muștar cu carouri negre. O privire fugară ar concluziona că vorbim despre un bărbat care nutrește eleganța în pofida veniturilor. Asta dacă n-ar fi șapca. Șapca zbârcită, ștearsă, lăsată moștenire inversă, din fiu în tată, sau livrată în chip de pomană, simbolul drojdierilor zilieri din toate comunele vasluiene, poartă negreșit inscripția brodită a României pierdute: „Reebook®”. Parcă spațiul din stație s-a întrepătruns cu cel din autobuz, ca un colaj prea vădit licențios al unui proaspăt absolvent de arte. Dacă mijesc ochii, aș putea să jur că văd pete de var. În fața lui, o femeie. Mi-ar putea fi mamă. Beretă împletită, geantă mare, capoțel. Așa vrea universul, ca nicio strădanie de șarm, oricât de compromisă ar fi, să nu rămână fără destinatar.
- Trebuia să mă duc eu, îi explică doamnei pe un ton prea familiar ca să nu fie soți, cunoștințe, măcar colegi. Dar am fost chemat la alt eveniment. Un fel de dineu la ambasada Olandei. Acum mă duc la mall. Ăla pe care-l renovează. Printre dărâmături și bidinele, dar ce să-i faci. E un prieten din tinerețe, nu puteam să-l refuz, îi explică doamnei care dă din cap de complezență, dar nu scote un sunet.
Cu chiu, cu vai, înaintăm prin mocirla de stopuri și claxoane. Ajungeam mai repede pe jos. Nici artistul Reebok-Ceresit nu pare încântat. În cel mai brusc mod cu putință, realizează unde se află. Își trimite ochii zglobii prin împrejurimi, să radiografieze situația.
- Doamnă, știți cumva cât este ora?
- Apâi, di un' sî știu? Staț sî ma uit în tielefon. Da' n-am nici ohcielarii, uăi Doamni...
Vocale, vă ordon: treceți Prutul! În timp ce moldoveanca demarează o misiune de explorare a Marii Poșete, în căutarea ilustrului tielefon, 'nea Trafalet știe deja răspunsul la propria întrebare. Pentru asta există buzunărele speciale!
- 6 fără un sfert! Nu suport să întârzii, exclamă îmbufnat. Ce-or face, domnule, toți oamenii ăștia? Chiar nu au altă treabă?
- Trie' sî fiie cieva cu protiestili istea, îl lămurește doamna cu perspicacitatea transprutiană.
- Ei, da. Asta-i bună. Păi, ce mai vor acum? L-au dat jos p-ăla. S-au afișat pe la televizor. Acum la muncă! E inadmisibil, doamnă. Niște cretini, drogați, pierde-vară, care n-au pic de respect. Păi, eu n-am auzit ce strigau în gura mare? Nu, nu mi-aș permite să reproduc. Mă scuzați. Dar... Eu nu știu. Nu știu, sincer.
Nărișoarele expandate și vena strâmbă de sub cozoroc n-o impresionează însă pe doamnă. De unde vine ea, numai bărbatul e suficient de prost încât să se priceapă la politică.
- Putieți sî luaț mietrou'. Dacî sîntieț ajer di chicioarii... Țrrrr! Fixul din Marea Poșetă îi scurtează explicația.
- Aluo? răsună prin autobuz după încercări eroice de a găsi stația emisie-recepție. Nu cried c-ajung duminicî. Nu. Pâi, nu pot cî-i zîua me șî...
- Ah, e ziua dumneavoastră? La mulți ani! îi șoptește artistul, fâstâcit că nu și-a amintit de ziua celei pe care abia a cunoscut-o.
Sărbătorita dă din cap a mulțumire, cam exasperată că acum are doi interlocutori nedoriți.
- ... doar am priegătiri di făcut. Ei, am chemat șî io acolo. Nu-i mari lucru. Da. Da. Las' cî vin io săptămâna cari vini. Bini. Pa, pa, pa! reușește într-un final să închidă.
Între timp, meșterul pianist se transformase-n magician. Un pix și un bilețel apăruseră de nicăieri și își făceau treaba ascultători sub comanda lui.
- Doamnă! începe cu emfaza unui crainic care introduce jonglerii de cuțite la circ. Duminică, de ziua dumneavoastră, sunteți invitata mea la cafeneaua aceasta. Aveți aici adresa. Puteți veni cu prietenele dumneavoastră, să mă ascultați la pian.
Moldoveanca, deja îmbujorată de la natură, se face acum ca sfecla.
- Vai, da' io n-am timp. Io nu mierg prin cafienelii…
- Doamnă, nu accept un refuz! insistă Casanova Clapelor cu biletul întins.
- Am treabî, pregătiri. Vă mulțumiesc, da’ nu pot, ci sî fac?!
123-ul face stație. Autobuzul se golește, media de vârstă crește. Suntem la mallul-șantier, iar ochii zglobii își dau seama la țanc. Sacoul muștar cu carouri negre se lungește într-un efort disperat de a plasa bilețelul în mâinile dorite. Un „Sărut mâna, doamnă! Vă aștept duminică!” plutește în urma trench-ului din lână grea care-și croiește drumul spre ieșire. Ușile se închid. Femeia își face cruce.
- Doamni, pacatilii mielii! Artist! Da' ăștia-s tăți niebuni!
- V-a invitat la cafenea, doamnă! intervine râzând vecinul din spate, care se abținuse tot drumul.
- Apâi, n-ari nievastî acasî. Ș-o găsît șî cu cini! Vai di zîlili mielii, mi-o făcut capu' cât casa!
Aglomerația dispare. Liniștea se lasă. Autobuzul își continuă drumul cu turație constantă, lăsând în urmă orașul incert.
