#simonastefania

[simonastefania]

– Îmi ești mult prea costisitor emoțional, îmi măturiseai în timp ce o urmă de tristețe ți se prelingea pe buze.

Ți-am îmbrățișat privirea în palmele mele și aș vrea să îți străpung durerea într-un geamăt apăsat. Capacitatea ta de mă devora fără emoții mă înnebunește și o știi mult prea bine pe cât mi-aș dori. Însă nu ți-ai alungat emoțiile pe de-a-ntregul niciodată, doar le ascunzi adesea în miezul pieptului tău, în umbrele pătate de lanțuri pe care nu le-am cunoscut niciodată. Mă sperie puterea ta de a iubi și a de păstra suflete moarte în miezul existenței tale post-iubire. Pare că îmi citești gândurile căci îți simt suspinul..

– Ești primul om ce nu vreau să îl păstrez în mine..

Mă privești aproape lipsită de iubire și ochii tăi sunt îmbrățișați de gustul dulce al regretului cu care mi-ai îmbrăcat întreaga existență.

– Tu nu vrei să îți fiu printre emoții, căci nu aș avea loc de durere, vrei să îți fiu prin așternutul rece, să îți mângâi obrajii hipnotizat de steluțele ce par că se prăbușesc pe pielea ta atunci când zâmbești.

– Însă îmi ești un prezent absent, un suflet ce-mi străbate pieptul fără permisiune și un trup ale cărui atingeri mă costă prea multe emoții.

– O să rămâi într-un târziu fără mine.. iar durerea o să moară sublim..

– În prima întâlnire a privirilor noastre am rămas fără tine. Ți-am mărturisit că nu mă sperie durerea, voiam doar să mă dori poetic, să îmi sugrumi dorul în gemete, să îți simt absența în cuvinte ce se sărută pe ascuns și privirea cum își plimbă degetele pe pielea mea..

– De ce refuzi să mă scrii?

– Am preferat să te trăiesc, iartă-mă căci am îndrăznit să te iubesc fără să îmi oferi permisiunea.

– Însă acum nici nu mă mai trăiești..

Privirea ta profundă pare că îmi strânge în lanțuri fiecare cuvânt ce urmează să îl rostesc, deci mă opresc subit în puncte de suspensie ce au gust a gura ta pătată de fum de țigară. Te sărut puternic, ca și cum singura mea dorință ar fi să îți las gustul meu pe buze pentru clipele în care nu o să îți mai fiu, să mă guști când mă dorești dar nu mă vrei să îți fiu, să mă regreți mai domol..

FRÂNTURI DIN TINE..

Frânturi din tine..

– Îmi ești mult prea costisitor emoțional, îmi măturiseai în timp ce o urmă de tristețe ți se prelingea pe buze. Ți-am îmbrățișat privirea î

[simonastefania]

Ambiguitatea emoțională cu care violent ai îmbrățișat-o, s-a dovedit a fi fatală. I-ai hrănit existența cu emoții infantile, i-ai sărutat coapsele în respirații avide, dar nu ai fost capabil să îi satisfaci gândurile hămesite. I-ai adorat parfumul pielii, ușor pătat de aroma înțepătoare a haosului ce-l poartă în vene mult prea intim pentru incompetența ta emoțională. Amprentele ei, poem erotic pe pielea prezenței masculine, amprentele tale, picături acide de regret ce par că încă îi ard în privire. Pare că cerul nocturn încă îi cerne cromatica ta carnală în gânduri, însă refuzul ei de a-ți descompune existența în fărâme de amintiri începe să se altereze. Liniștea nu mai are mirosul tău sau poate nu l-a avut niciodată pe de-a-ntregul. Pentru ea, rămân unica prezență masculină aptă să o pătrundă profund până în momentul în care sufletul ei rămâne aproape gol în brațele nopții, pătat de razele blânde ale lunii. Pe ea, se cuvenea să o trăiești poetic, să îi săruți virgula degetelor și litera din miezul rimei, să îi guști fiecare vers cu o pasiune bolnavă și să nu te oprești la punct. Arta trupului ei lipsit de emoții îți este străină, mie îmi este atât de intim crestată în palme. Însă, gustul metalic al existenței tale o va constrânge să rătăcească din nou prin poeme dezbrăcate de patimă și pare că intensitatea respirației ei nu se mai poate măsura în gemete blânde. Golul cordial al existenței tale a transformat un poem în maledicție.

POEM DEZBRĂCAT DE PATIMĂ..

Poem dezbrăcat de patimă..

Ambiguitatea emoțională cu care violent ai îmbrățișat-o, s-a dovedit a fi fatală. I-ai hrănit existența cu emoții infantile, i-ai sărutat co

[simonastefania]

Dragul meu, mi-ai pășit blând prin suflet cu tălpile ce păreau că macină nori îmbrăcați în întuneric. Plângeau brazii în miezul nopții și mă priveai prin ochii lunii precum cerul gol ce oftează la dorul unei constelații. Te-am trăit aproape orb și te-am iubit cu o tăcere violentă al cărui ecou încă îmi respiră ascuțit printre coaste. Mi-ai răvășit pielea în atingeri acide cu degetele pătate de o dorință obscură și mi-ai adâncit întreaga existență dezarmată în brațele tale atât de adânc încât mi-am pierdut conturul pe pământul rece în locul în care ploaia a gemut a liniște. Efemer, timpul în care te-am gustat printre zâmbete s-a risipit într-un ghem de brumă emoțională și luna a început să îmi coase pe umeri un dor al răsăritului privit prin ochii tăi cruzi. Pășește-mi din nou prin suflet, să cerni litere în palmele tăcerii ce ai sădit-o în mine și să te consum pe de-a-ntregul într-o ultimă respirație. Te aștept în brațele nopții să îți ofer dorul în dar, să îl trăiești tu pentru amândoi..

ECLIPSĂ EMOȚIONALĂ..

Eclipsă emoțională..

Dragul meu, mi-ai pășit blând prin suflet cu tălpile ce păreau că macină nori îmbrăcați în întuneric. Plângeau brazii în miezul nopții și mă

[simonastefania]

Îmbată-mă cu durere, dragul meu, litere să mi se prelingă pe piele, să îmi umble besmetic tăceri prin vene și să gust din absența ta atât de brutal încât să îți devorez existența dintr-o respirație.

Mă cuprinde mirosul sălbatic al nopții de coapse. Amurgul constelației emoționale la care priveam muți ne-a scris o ultimă respirație, o ultimă stea s-a sinucis în miezul cerului pătat de întrebări nerostite. Dragul meu, spune-mi ce gânduri dospesc în timpul nostru deja pierdut și ce-a reușit luna să ardă din noi încât să devenim străini. Ți-am așezat blând un răsărit în palme și tu l-ai adunat într-un ghem de rouă rece. Mi-ai urlat tăceri atât de violente încât am devenit capabili să respirăm în tandem a solitudine. Îmi lipsește irealitatea ce mi-ai sădit-o în mine, dar nicidecum nu mai miroase a tine ci duhnește sălbatic a minciuni poetice și priviri aspre. Golul întrebărilor tăcute se adâncește brutal, în valurile ce s-au izbit de nisipul pătat de întuneric se liniștesc doar ploi carnale și gânduri ce o să-mi fie etern obscure.

AMURGUL CONSTELAȚIEI EMOȚIONALE..

Amurgul constelației emoționale..

Îmbată-mă cu durere, dragul meu, litere să mi se prelingă pe piele, să îmi umble besmetic tăceri prin vene și să gust din absența ta atât de

[simonastefania]

Fă-mă praf de dor, cernă-mă în tine.

Îmbrățișează-mi tacit fiecare respirație și ucide-mi existența cu setea de tine. Te-am dorit să-mi fii, tăcut, într-o noapte ușor acustică, să îți simt respirația cum îmi dansează pe piele și buzele cum îmi sărută timpul. Permite-mi să simt, să-i dezertez rațiunii o ultimă oară. Dezgolește-ți trupul de atingeri trecute și permite-mi să îți desenez o speranță în colțul buzelor mușcate de plăceri violente.

Monomanie infantilă..

Fă-mă praf de dor, cernă-mă în tine. Îmbrățișează-mi tacit fiecare respirație și ucide-mi existența cu setea de tine. Te-am dorit să-mi fii,

[simonastefania]

Ce foamete blândă îmi incită gândul că un tremurat dulce a murit subit în cuvinte de rămas bun nerostite. Suntem ziduri, conturate de amintiri. În miezul febril al nopții, poartă-mi vina pe jumătate în buzunarul sufletului tău și numește-mă victima ta preferată. Lasă-mi umbra lunii să îmi curgă lin pe umăr, precum o amprentă ștearsă ușor de timp, să îmi aline dorul nestins și tăcerile pătate de existența ta ce încă le port în palme inconștient. Din timpurile neștiune, croșetate cu priviri agitate, cuvintele tăcute ni se topesc astăzi pe piele. Dragul meu, am lăsat să moară tot ce ne-a fost divin odată. Eram atât de însetați de dorințe, nebuni să ne înălțăm trupurile pe un piedestal fără fundație, să mușcăm dintr-un timp ce nu ne-a aparținut niciodată în întregime, încât am ajuns să gustăm din prezent printre amintiri. Suntem vinovați pentru tot ce nu am fost și pedepsiți pentru tot ce râvneam să fim. Rutina noastră letală s-a potolit brusc, nu ne mai zgârie prezentul dar gustul amar încă se resimte. Ne-am săpat emoțional atât de adânc încât emoțiile ce ne-au aparținut vreodată au rămas doar un gol ce continuă să bântuie calm. Ne-am agățat de o dorință oarbă ce s-a sinucis într-un timp neprevăzut, aruncându-se între liniile întrerupte ce s-au așezat între noi. Cumpătați, ne-am ascuns trupurile de toată frica de-a nu ne mai fi, încât am ajuns să o trăim..

“Știi, iubirele mor, când nu privești înapoi..”

“Și poate e mai bine..”

[simonastefania]

https://simonastefaniablog.wordpress.com/

[simonastefania]

Poartă-mă în brațele uitării,

Printre stropii de regret.

Îmbrățișată de umbra ta dulce

Și de amarul gust al săruturilor pierdute..

Poartă-mă în colțul tău de suflet ascuns..

https://simonastefaniablog.wordpress.com/

Simona Ștefania

But are we all lost stars, trying to light up the dark?