Nu m-am deschis niciodată în totalitate în fața oamenilor. Am păstrat mereu o părticică doar pentru mine în așa fel încât să-mi poată rămâne ceva în caz că mă dezamăgesc și mă rănesc. Am fost și voi fi mereu mai mult decât spun, decât arăt, decât exteriorizez.
Poate pentru că am crescut cu ideea că nu trebuie să îmi pun niciodată sufletul pe tavă în fața cuiva. Sau pentru că așa sunt eu, niciodată pe deplin afară din cochilia mea, mereu puțin la adăpost. Poate pentru că de fiecare dată când am avut încredere oarbă am fost dezamăgită. Cine știe?! Motive sunt multe. Puternice, ce-i drept, dar poate nu destul. Și totuși.
Nu m-ai cunoscut niciodată pe deplin. Ai văzut doar atât cât am vrut eu. M-ai atins doar atât cât te-am lăsat. Au fost granițe în sufletul meu pe care nu ai putut să le treci. Pentru că nu ai fost destul de încăpățânat sau pentru că nu ai avut suficientă răbdare. Pentru că te-ai mulțumit cu atât cât ți-am arătat eu, pentru restul trebuia să depui eforturi.
Ar fi fost greu. Ar fi fost greu să atingi răni mai vechi pentru a le vindeca. Ar fi fost greu să te lupți cu frici din trecut ca să mă faci o femeie mai puternică. Ar fi fost greu să îndrepți tot ce au stricat alții. Ar fi fost, nu?
Așa că te-ai mulțumit să mă cunoști cât m-au cunoscut și ceilalți, deși mi-aș fi dorit atât de mult să vrei să atingi și acele locuri din sufletul meu în care nu mai ajunsese nimeni. Dar nu ai vrut să mă convingi că meriți să îți arăt ce nu am mai arătat nimănui. Nu ai vrut să îmi demonstrezi că tu ești altfel. Pentru că nu erai. Poate că voi păstra mereu o parte din mine ascunsă de ochii celorlalți pentru că, poate, am impus limite pe care nu va reuși nimeni să le treacă. Sau poate doar nu am întâlnit eu omul potrivit până acum.
