Timpul trecea iar trecutul lui era un mister pentru mine.
Intr-una din zilele când el era plecat la cursuri iar eu stăteam în fața laptop ului meu scriindu mi cartea "Povestea unei campioane", aud o bătaie răsunătoare la ușă.
Inima îmi bătea destul de tare pentru ca nimeni nu venea să ne viziteze.
Ce am uitat să menționez e că amândoi suntem în primii ani de facultate, plecați amândoi într-un alt oraș în care nu cunoaștem pe nimeni și ne avem doar pe noi doi. Decizie pe care am luat-o după ce eu am împlinit anul trecut 18 ani și voiam să devin independenta.
Singura persoana care trece pe aici e prietena mea cea mai buna, Alison, pe care o cunosc inca din primii mei ani de viață. Însă ea nu vine fara să anunțe, una din regulile ei.
M-am ridicat de la birou, am tras aer in piept și m-am îndreptat către ușă. Mana îmi tremura pe clanța și mergeam parca pe vârfuri. M-am uitat pe vizor, nimeni nu era în raza mea de vedere.
Am deschis ușa, iar când am ridicat privirea nu mi a venit să cred. Chris stătea chiar în fața mea cu lacrimi in ochi și rănit.
L am tras în casă, am incercat sa l ajuta, sângera abundent, nu putea vorbi. La un moment dat rămăsese fără respirație, tot ce am putut face a fost sa chem ambulanța. Mă uitam in ochii lui și știam că nu pot face nimic.
Chris te rog revino ți , fa o pentru mine, pentru noi, pentru tot ce am reușit să facem împreună.
A fost ziua când am crezut că l am pierdut. L am văzut întins pe targă și doctorii încercând să l resusciteze. Am văzut cum era băgat în sala de operatie și am auzit cum doctorii vorbeau pe la fiecare colț.
Nu va reuși, nu va putea supraviețui. A pierdut mult sânge iar grupa lui este una destul de rara. Îmi pare rău pentru biata fata că va suferi o astfel de pierdere.
Am așteptat ore in șir pentru a auzi o veste. A trebuit să o sun pe Alison care a ajuns cat de repede a putut. Stăteam în brațele ei cu lacrimile curgând pe obrajii roșii..
În clipele alea, mi am amintit tot ce am făcut alaturi de el și tot ce mai aveam de făcut împreună. Nopțile alaturi de el, îmbrățișarile lui. Weekend urile pe care le prindeam libere ca să putem ieși undeva doar noi doi, o sticla de vin și ceva muzica buna. Serile alea când comandam o pizza și ne uitam la un film, deobicei horror sau acțiune, partea buna e că avem aceleași gusturi ce ne apropie și mai mult. Și faptul că ne completăm impreună lipsurile. Sau prima dată când am făcut contact vizual. Era în timpul antrenamentelor de dans, când abia spălasera pe jos. Noi ne repetam coregrafia și fără să mi dau seama am alunecat picând in brațele lui.
Ore in sir au trecut, adormisem.
Un doctor, destul de înalt și plinuț a venit să mă trezească. Am făcut ochii mari și am început să pun întrebări.
E bine? Totul a decurs bine nu i așa? Doctore spune mi te rog că e bine! E tot ce mai am!
Răspunsul său nu a fost însă exact ce mă așteptam.
Sunteți foarte norocoasa că aveți un astfel de bărbat. Și de asemenea sunteți la fel de norocoasă că după ce a pierdut atât de mult sânge a supraviețuit. Băiatul a fost rănit pentru a va salva pe dumneavoastră.
Am rămas șocată, dar fericita că omul la care țineam trăiește.
Am reușit să intru în salon sa l văd. Se trezise și se uita fix în ochii mei. Nu puteam să întreb ce a făcut ca să mă salveze și mai exact ce am făcut eu ca să mă pun in pericol.
Surprinzător era cum rănile lui aproape dispăruseră.
Trecând peste alte zile nedormite cu el în spital, a venit ziua când un doctor înalt, bine făcut cu o față trasă m-a anunțat că îl pot lua acasă.
Luni la rand am avut grija de el, mâncare la pat, plimbări pe oriunde voia el, făceam totul ca el sa fie fericit. A fost greu până când l-am întrebat ce s-a întâmplat în ziua aceea.
Se fofilea, încerca să mi ascunda, dar privirea lui goala l-a dat de gol.
-Roxana, imi e greu sa îți spun dar...tu nu ești un om oarecare, nu pot spune nici măcar că ești om. Am observat lucruri ciudate la tine ceea ce m-a făcut să mă interesez despre strămoșii tăi. Nu provi dintr-o familie oarecare, undeva prin anul 1743, familia Grace, era una dintre cele mai bune familii. Oameni irascibili, morocănoși și diferiți de întreaga lume. Orașul de unde provine numele tău a fost orașul în care numărul activităților paranormale este unul ridicat. Radiații, unde, ce ar putea omorî persoane, acolo nu se întâmpla. Strămoașa ta, de proveniență bulgară, Anastasia Grace, o doamna in societate, respectată, nu a fost născută ca orice om. Cum orașul avea lucruri ascunse, iar ea era sa moara la naștere a fost chemată o vrăjitoare, daca pot sa zic așa. După nașterea ei părinții au observat că ea nu era om. Era demon. Privirea ei era neagră, putea controla oamenii. Era răutatea. Tu ești urmașa ei, doar că la 3 secole distanță.
Am rămas șocată, nu mă puteam gândi la nimic. Îmi venea să plang .
-Chris vrei sa zici că sunt demon?
-Da...deși nu chiar demon, ci răutatea.
-Nu mă vei lăsa acum că mi ai zis astea nu-i așa?
Am zis toate astea cu lacrimi pe față.
-Am promis că voi lupta langa tine in orice situație, indiferent de cat de grav ar fi.
M a luat în brațe, m a pupat pe frunte. Eram speriată, daca aveam să fac rău?
Aveam răspunsul la cea mai puternică întrebare a mea. De ce oamenii se temeau de bine când mă enervam și îi priveam?
-Ai fost urmărită. Strămoașa ta a fost și ea ucisă la rândul ei când secretul a fost dezvăluit. Firea ta vulcanică te va da de gol. Cineva venea să îți ia inima, sa se facă experimente. De asta eram rănit, pentru că am incercat sa îl opresc.
-Dar eu pot face pe cineva la fel ca mine?
-Da, atunci când te enervezi și privirea ta se face neagra, poți transforma un om doar daca legătura dintre voi este una strânsă. Printr-o zgârietură adâncă.
Seara următoare am stat și am căutat prin cărțile mele vechi timp in care el era plecat. Am găsit jurnalul Anastasiei, iar totul a devenit mai clar.
Dar am decis sa revin la viața normală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
