FărăResentimente @ali-ali01 - Tumblr Blog

Posts

Amurgul sufletului - 1. (on Wattpad) https://www.wattpad.com/964869936-amurgul-sufletului-1?utm_source=web&utm_medium=tumblr&utm_content=share_reading&wp_uname=AlinaChiri5&wp_originator=1iwCnLGVtSe4rrqAzz09AvqqzBizoSP62JP7Ry8LWnokVYJkmGAkKE6MTvF773dEal%2Bt7proSdnToBTG8PeuWd2Q%2FwGon421VeV1A%2FrUqSF7nVe6gSGaQlv6J6aoAO2V Se spune că iubirea învinge totul, că dărâmă ziduri și unește suflete. Dar ce se întâmplă când ne pierdem în ea și uităm de noi?

#adolescenti #brasov #constanta #distanta #dragoste #incredere #speranta #books #wattpad #amreading

pluto-uranus-deactivated2020122

nu e nimic la întâmplare, fiecare experiență are rolul ei.

doar-o-pustoaica

c-o-z

elriz

dania88

perfectmadnesss

strainuldinstatie

Într-o zi am să mor

Mai spune-ne de ea

Era de o duritate rară. Ci nu acea duritate ce provoaca frică sau necesitatea obediență atunci când apare in peisaj. Avea acea duritate sufletească, acea "ponosire" ce arată, prin vorbe si gandire, că era un om trecut prin ale vieții. Și culmea era si mai tânără decât eram eu.

Era, să pot sa zic așa, un adult trecut prin toate ale vieții dar care alesese sa iși trăiască restul vieții intr-un corp de adolescentă. Si ce corp...

Incă din prima zi te putea doborî doar prin statura ei, prin frumusețe sau prin respectul pe care știa sa și-l impună incă de la primul "bună!"

Era ceva ce nu mi-a fost dat să trăiesc pană in acea clipă.

Ai iubit-o incă din prima clipă?

Nu, cred că nici din a doua, sincer mi-a luat ceva timp pană să ma indragostesc de ea. Durează sa poți trece de la atracția fizică, de la poftele carnale, iubirea sufletului, la a nu îți mai păsa cum arată, ce defecte are sau dacă exista ceva "greșit" la "exterior". Mi-a luat ceva sa pot să îi descopăr sufletul.

Păi ne-ai zis că iți povestea totul inca din primele zile.

Vedeți voi, una e să povestești ceva, una e să implici o altă persoană in poveștile acelea.

De ce mai multe ori ni se povestesc lucruri așa "am fost și am facut asta. E greu, dar o scot la capăt că sunt smecher". Ea știa cum sa povestească, la ea totul era "o să trecem peste, o să rezolvăm". Și cred ca din momentul ala am reușit amandoi sa trecem de aspectul fizic și să iubim ceea ce suntem noi ca și persoane.

Ți-a fost greu să iubești un om ca și ea?

Nu era greu. Deși ea era de o complexitate debordantă, in ciuda faptelor pe care le făcea, reușea sa nu te facă sa te simți obligat la a face ceva in schimb.

Tot ce trebuia, in schimb, sa faci era să fi atent la ceea ce dorea ci nu la ceea ce spunea.

Acum, după atât timp, realizez că, pe lângă complimente si gesturi plinde de tandrețe, ea avea nevoie doar de un umăr unde sa pună capul si să răsufle ușurata, prima dată in viața ei era în siguranță.

Și nu, nu a fost să fie umărul meu.

Acum e diferită?

Acum e cea mai diferită, nu e nici măcar o frăntură din omul pe care l-am cunoscut.

La început mi-a povestit, în treacăt ce-i drept, că pe ea fiecare relație o marchează, o schimbă, o face mereu al om. Nu am dat importanță acelui lucru. Se pare că și cu acest lucru, draga mea iubită, avea dreptate.

Și, era să uit un lucru, vă aduceți aminte cum, tot la masa asta, v-am povestit că mi-a zis intr-o zi "Știi Vlad? Relația asta va fii cea care ne va schimba definitiv viața". Cum a știut incă de atunci?

Era așa de perfectă?

Perfecțiunea ar fi, totuși, un termen mult prea mare chiar și pentru ea și pentru nivelul de maturitate la care se afla.

Da, puteai spune că este "aproape" perfectă.

Dar avea două defecte ale dracu de păcătoase: orgoliul si faptul că era din cale afară de vulcanică.

Limitele orgoliului ei depășiseră cu mulți kilometrii cerul. Prefera să plângă după o ceartă decât să îi scrie persoanei acelea.

Si mie, si in cazul nostru orgoliul a fost cel care a dictat după desparțire.

Si faptul că era vulcanică? Putea sa te omoare in acele excese de furie, în acele câteva secunde și după ar fi plâns zile de-a rândul, acasă, undeva retrasă, știind că a greșit. Dar nu putea spune nimic...datorită stiți voi cui.

Te-ai găndit că poate, defapt, a jucat un rol?

Dacă m-am gândit?

Am petrecut luni de-a rândul crezând că așa a fost defapt. Luni in care am învinovățit-o pentru tot, chiar și pentru greșelile mele.

Dar!

Chit că ar fi fost așa, datorită ei știu cum vreau să arate viitoare mea nevastă, mama copiilor mei, știu cum vreau să arate duminicile mele in viitoarea mea familie.

Și dacă intr-adevăr m-a mințit, probabil a realizat și ea cât de mult o poate iubii un om, sau cât de rău pot durea amintirile.

Ar fi putut să își bată joc de mine și să mă înșele încă din prima zi, uneori incă mă gândesc la aspectul asta. Dar știu ca într-o zi imi va trece.

Acum ai putea sa faci totul "ca la carte" dacă s-ar intoarce?

Nu știu. Dar în schimb vă pot spune un lucru despre a cărui certitudine sunt sincer.

Astăzi pot spune, după prima oară in zeci de ani, că ea a fost o cruce mult prea grea de dus pentru mine la acel moment, probabil in toate momentele vieții. O cruce, pe care nu am fost destul de puternic să o car, sau pe care sa o îngrijesc așa cum s-ar fii cuvenit. Si după desparțire, acele luni, acea luptă cu mine, a fost greu de gestionat.

Ai vrea să îi spui ceva acum?

Nu, nu cred. Știe deja tot ce am să îi spun.

Și nici nu mai știu ceva despre ea de ani de zile.

Mulțumesc că v-ați interesat de mine. Acum, dacă puteți, aș dori sa plecați, mi-am distrus si ziua asta.

atitudine

Asezati pe o banca ii priveam ochii ce straluceau in intunericul pustiu. O privire trista, aruncata in gol, parea ca se gandeste la ceea ce numai ea ar fi stiut. Si totusi inca eram fascinat de misterul care imi atingea pielea, simtind cum ma apuca frigurile, misterul pe care ochii ei il emanau prin negrul urat.

— La ce te gandesti?

Si-a desprins privirea din gol, iar ochii au ramas atintiti asupra mea, parand sa cugete la ce raspuns sa dea.

— Nimic ce pana acum nu a fost gandit, de ce? Atat de importante sa-mi fie gandurile ce se nasc in peretii mintii mele?

— Ochii te tradeaza, iubito.

— Si ce spun? m-a intrebat, vazand un licar de curiozitate.

— Adevarul… te vad cum incerci sa te ascunzi.

— Imi plac ascunzatorile, ma fac sa ma simt inchisa, fara ca cineva sa patrunda si sa distruga haosul.

— Esti o mincinoasa…

O vad cum tace si se afunda din nou in mormanul ala de ganduri.

— Iti vad fiinta cum umbla prin univers, lasand in urma ei zambete, facandu-i pe ceilalti sa se simta bine…, dar vad praful cenusiu ce il lasi in urma…tristete… Ascunzatorile tale nu sunt prea bune, iubito.

— Nu ma simt iubita, nu-mi mai spune asa. Crezi ca ma cunosti? Incerc sa renasc, sa pun piesele cap la cap, dar de unde, cand eu le-am lasat in urma, o data cu ei.

— Cine sunt ei?

— Oameni…

— Nu poti sa ma lasi asa, necunoscuto , sa incerc sa aflu eu misterul daca tu nu ma ajuti.

— Pentru ce? Daca esti la fel ca ei? Daca ajungi sa imi plantezi o rana pe piept?

— Si totusi ai incredere in mine…

— Am ramas doar cu speranta: ca nu toti sunt la fel si ca ma voi vindeca.

— Iti vad sufletul tanjind pe drum in amurguri, ce cauti?

— Iubire…, mi-a spus in timp ce o lacrima i se prelingea pe obrazul neted.

— Deja plangi si nu s-a intamplat nimic.

— S-au intamplat multe…

Am inconjurat-o cu bratele mele, sperand ca iubirea mea va fi indeajuns ca sa se vindece.

Tacuta, mi-a zambit.