Am scris asta anul trecut dar ceva m-a oprit sa o postez. Un an mai tarziu, ii dau drumul in Univers, pentru ca lucrurile in tara si in lume sunt deopotriva mai bune si mai rele, mai simple si mai complicate:
Din noiembrie anul trecut pana in prezent am trait intr-o stare cvasi-constanta de panica. M-am trezit intr-o luni sumbra de final de noiembrie intr-o tara pe care nu o mai recunosteam, desprinsa dintr-o distopie pe stilul Fahrenheit 451 sau 1984, o tara care voteaza iluzii populiste si fasciste si traieste intr-o mocirla a dezinformarii si a manipularii. De atunci am trecut de la frica absoluta de revenirea totalitarismului, la momente marcate vag de speranta ca ‘poate totusi o fi bine si cu noi’ si, spre rusinea mea, majoritar o stare de disociere, de ‘nu-ma-mai-pot-gandi-la-asta’. Toate scenariile apocaliptice mi se derulau prin cap, de la Cambodgia lui Pol Pot la Belarusul ocupat de URSS, de la Venezuela distrusa de Maduro la a noastra Romanie sufocata de comunism.
In ultimele 2 saptamani zici ca n-am mai fost om. N-am putut citi, invata, exista, eram intr-o stare de fight or flight permanenta, faceam calcule, scenarii, dezbateam ipoteze, plangeam si mancam ciocolata si mancam inghetata si plangeam si apoi mai citeam 5 articole apocaliptice si iar plangeam. A fost probabil cea mai grea perioada traita de noi colectiv, ca tara, din viata mea (sau cel putin de cand sunt eu constienta de mine si de lume).
Si-n tot oceanul asta de anxietate si furie si neputinta, am avut raze de lumina. Nici nu le-as fi putut spera duminica seara, pe 4 mai, dar ele au venit. O mobilizare asa frumoasa, atatia oameni cu aceleasi dorinte pt tara asta care parea uitata de dumnezeu si de lume, atata munca si chiar lupta colectiva spre a apara ce am obtinut cu atata durere si suferinta acum 35 de ani. Am simtit atata speranta ca mi-a fost frica sa o accept. Imi vine sa plang acum, in metrou, pe 19 mai dimineata, aceasta noua Zi a Victoriei sau Zi a Europei pentru noi, doar gandindu-ma la toate prin cate am trecut saptamanile, lunile astea.
Cred ca o singura data am mai zis ca tara asta m-a facut mandra, in 2018, cand am ales sa NU fim si mai mizerabili si sa NU limitam si mai mult drepturilor unei comunitati si asa vulnerabile. Ei bine, acum sunt din nou mandra, de noi si de ce am reusit. There’s a fucking long&hard road ahead, dar macar suntem pe drum, nu am deraiat.
stormborns
vaporwave
janainaart
annaxmalina
kaledo-art
