Lume de dox

Te naști din nimic și vrei totul.

[doxdennis-blog]

Fericire indirectă

     Putea să fie orice, putea să fie oricine, putea să se întâmple oricând, putea să nu fie. Nimic nu are un sens fix; sensul se schimbă deodată cu întâmplările și ia amploare, astfel căpătând și o mai mare explicație. Așa mă simțeam și eu; tot sensul încerca să se mărească, iar starea de bulversare era mult prea mare, un flux de semne de întrebări ce își caută perechea.      Încercam să-mi găsesc liniștea, să-mi fac o ordine prin tot ce văd, simt și gândesc. O aveam pe soră-mea despre care pot spune că reprezintă totul, persoana care a știut să-mi dea palmă când aveam nevoie să mă trezesc, să-mi întindă o mână când era să pic și să mă împingă când nu aveam puterea necesară să continui.      Doar plimbările nocturne îmi alinau toată durerea, puteam să am încredere totală în stele, mereu au rămas aceleași, neschimbate și loiale, adierea răcoroasă de noapte care te deștepta din călătorie, toate acestea mă detașează de orice întâmplare și-mi oferă liniștea cuvenită.      Plimbări prin parc, sentimente, priviri, atenții, gesturi, un moment cât 100, zâmbete, râsete, amintiri, vise, planuri, aspirații și multe altele, toate acestea erau incorporate în eu și tu, androginul care încă nu și-a găsit perechea. Nebun după jumătate, participă la călătorie singuratic, râzând și vorbind singur sperând că o să fie auzit, iar cineva o să-l asculte.      Ora 23:40, trebuia să plec spre casă, dar nu puteam, ceva nu mă lăsa. Peste 15 minute mă ridic ușor, simțeam răcoare de început de decembrie cum îmi acaparează tot corpul, privesc spre drapta și zăresc doua persoane venind dinspre centru către parc. Mă ridic și merg spre ele, păreau să fie cine nu credeam vredată c-o să mai văd. Aveam amintirea parcului, a băncii și a nopții care îmi aducea aminte de tine, de tot ce eram.      Un pas, doi, trei, patru, îi număram pe fiecare în parte sperând că totul o să fie bine. Ajung la 5 pași de acele persoane și constat că erai tu, se pare că-ți găsisei fericirea, persoana care eu n-am putut să ajung din dorința ta. Îți vedeam aceeași inocență în ochi, fusesei totul când nimic era tot ce aveam, erai aceeași fată de care mă îndrăgostisem, dar ceva mă făcea să zâmbesc, fericirea ta mă făcea și pe mine fericit. Eram bucuros să te văd așa, eram în cele din urmă liniștit. #de Crăciun Denis Casian                  

[doxdennis-blog]

O sursă de putere

     O adiere blândă de toamnă, sunetul mașinilor care încearcă să oprească oamenii din graba lor continuă, sunetul pașilor de pe trotuare, din când în când un sunet de clopoțel de la un biciclist care salută cu bucurie pe oricine, fumul mașinilor purtat peste tot de vântul toamnei, aglomerație, îmbulzeală, panică, grabă, cuvintele ce descriau cel mai bine Bucureștiul în acel moment.      Pășeam ușor pe trotuarele pavate cu piatră, erau aceleași de ani, neschimbate deloc, cu aceeași siguranță, clădirile vechi ce îmi trezeau o mulțime de amintiri și bucurii. Mă apropiam de parcul principal, începeam să văd mai multa veselie și plăcere pentru viață, copiii erau lucrul ce îmi trezeau zâmbetul pe buze, știam că ei pot schimba ceva.     Priveliștea era și ea la fel, același răsărit, același apus, același cer care nu îți inspiră nimic altceva decât monotonia peste care unii nu pot să treacă, dar parcă era altceva atunci, simțeam ceva diferit. Aveam un sentiment de deja-vu sau mai bine zis mi-am amintit de ceea ce mă făcea să iubesc Bucureștiul cu toate neplăcerile care mi le-a făcut.        Mă așez pe o bancă, iar în momentul următor zăresc o persoană care nu o mai văzusem de mult. Fusesem și cred că încă suntem buni prieteni. Era chiar ea, persoana care mi-a fost mereu alaturi, mă bucurasem enorm să o revăd. Merg la ea, și imediat cum mă vede îmi sare îmi brate, îmi fusese așa dor de ea și observam că și ei.        Plecase la studii cu mulți ani în urmă și se pare că într-un final terminase tot, ajunsese ce-și dorise și eram foarte mândru de ea. Se pare că ea fusese lucrul care încă mă ținea în București, speranța că o să revină și o să-mi fie din nou alături. Pot spune că ea este singurul motiv pentru care încă iubesc Bucureștiul, sora mea. #de #Crăciun Denis Casian

[doxdennis-blog]

Din vis în realitate

     Un vânt cald, adierea unei nopții calde de vară, singurătatea unei stele, compania eului meu, cam asta era tot ce puteam să simt atunci și ceea ce urma să-mi amintesc mai târziu. Poate era un sentiment, poate era un lips, nici eu nu știam, dar faptul că era prezent în mine mă liniștea, îmi aducea o plăcere, plăcere ce puteam să o privesc doar ca ceva obișnuit, ceva ce mereu am pățit.      Stăteam mereu și priveam același cer, nu aveam altceva ce să fac, deși simțeam că ceva din rutina mea dispăruse, nu puteam deloc să îmi dau seama ce e real, ce e fictiv, ce gândesc, ce simt. Singurul lucru care mă liniștea era acea liniște a serii, puritatea ei ce îmi intra în tot corpul.       Încă o seară liniștită, una din multe altele la fel, vântul adia ușor, îl puteam simți în toată splendoarea lui, puritatea nopții mă capta, frumusețea sumbră a ei mă arunca în locul perfect. Ațipesc pentru o clipă și încep să simt o stare de anguasă, nu pot să-mi explic, lipsa apare din nou în corp, însă mă liniștesc, iar totul revine la normal.       Mă plimb prin parc, pot să simt lumina în fiecare celulă din corp, iar într-un moment am știut ce reprezenta acea lipsă. Nu mai vorbisem de mult cu ea, dar nu se schimbase deloc. Era aceeași fată inocentă, cu o simplitate ce putea compensa orice alt lux. O privesc pentru o secundă, iar un film îmi apare în cap, era filmul ce putea lua orice premiu din primele minute vizionate.       Acum totul căpătase sens, nu puteam să mă opresc să nu o mai privesc, era imaginea ce îmi făcea bine, simpla ei prezență și faptul că o vedeam îmi ajungea, nu îmi doream nimic mai mult. Avea același păr de mătase, ochii unde puteam să-mi văd viitorul, expresia care te capta, vocea asemenea unui cântec de sirenă ce-ți fură gândurile, reprezenta totul.      Mă îndrept spre ea, simțeam cum tot ce avusesem mai frumos revenise la mine, orice lipsă dispăruse. Ajung la ea, o privesc în ochi și totul parcă capătă din nou sens. Lipsa, anguasa, totul dispare. Îmi era dor de simplitatea ei, de ceea ce vedeam mereu în ochii ei, era viitorul meu. Crăciun Denis Casian

[doxdennis-blog]

Totul din nimic

     Mă şimţeam puţin mai închis, puţin mai rece, iar sentimentul începea să prindă contur, şi totodată să devină una cu mine. Se spune că orice lucru are ceva opus, fie rău, fie bun, în funcţie de caz, dar mai ales, orice lucru are un androgin, un suflet pereche. Am fost condamnaţi să ne căutăm acest androgin şi să ne unim iar cu el şi iată că suportăm orice chin să realizăm acest lucru, neştiind cu certitudine ceea ce o să ne ofere.      Totul părea din ce în ce mai rece, simţeam ca şi cum un strat de gheaţă începe să mi se dezvolte sub piele, vocea se apropia de cântecul unui pian fără clape, privirea era asemenea unei cârpe ce ştersese praful toată ziua, dar ceva m-a trezit şi-am realizat că totul căpătase ceva cu mult mai fictiv în lumea mea.      Credeam că o să fie o altă zi normală şi monotonă, dar şimţeam ceva, ceva care părea să înlăture totul din mine, tot ce era mai rău. M-am uitat uşor spre dreaptă şi atunci mi-am dat seama. Nu o mai văzusem de mult. Era la fel ca atunci când plecase la Bucureşti. Părul blond şi puţin ondulat, ceea ce o făcea să aibă un farmec de basm, ochii îi erau la fel, inocenţi, timizi şi mai ales plini de speranţe.      O văd cum se uită spre mine şi face câţiva paşi către mine. Nici nu ştiam ce s-o întreb, nu mai vorbisem cu ea de ceva vreme, dar era aceeaşi, aceeaşi fată capabilă să mă dezgheţe şi să mă facă plin de viaţă doar cu o privire şi un simplu zâmbet. A venit la mine şi în acel moment mi-am adus aminte de ce îi iubeam atât de mult vocea. Acel ‘’Bună’’ pe care mi l-a spus a făcut ca tot ce era rece în mine să dispară.       Ea era neschimbată, aceeaşi fată ce o adoram. Iubeam tot ce ţine de ea, eram mult prea bucuros să pot să-i povestesc tot ce am făcut. Avea acelaşi zâmbet larg şi plin de viaţă ce te face să rămâi blocat şi să nu ai nicio reacţie. Poate că şi-a dat şi ea seama, n-am putut să-i spun vreodată toate aceste cuvinte, îmi ajungea s-o privesc şi să ştiu că e bine.      Stăteam ore bune şi povesteam orice prostie care ne venea prin cap, râdeam, zâmbeam, iar ceea ce era mai important era că ea se afla acolo, lângă mine. Într-un final, totul devenea cum ne doream, orice lucru ne acapara, simţeam că deveneam una cu ea.

                    ‘’Ne naştem din nimic, dar câştigăm totul.’’ 

                            Crăciun Denis Casian

[doxdennis-blog]

Creația nr. 1

Am inspirație totală încât să-ți gâdil pupilele Și pasiune în tot ce fac, pentru a scrie, Versuri ce să se rămână-n minte peste ani Cum se știe de Eminescu, din America-n Balcani Cu pixul pe foaie simt că-s în lumea mea Aia perfectă și frumoasă, fără nicio lichea Unde cu toții știm ce-i fericirea și iubirea Și n-ai să vezi, cum predomină ura și agonia Sunt dependent de tot fac și creez prin rimă Deși tu crezi că e fantasm ori imaginația mea E tot ce-am trăit și simțit pe pielea mea.

[doxdennis-blog]

Cântec la pian

     E ora 5 dimineața, iar un sunet îmi mișuna auzul de ore bune. Încerc să aflu ce e și de unde vine, dar mă simt incapabil și fără vreo șansă, simt corpul cum nu poate să realizeze ceva, să evadeze din poveste și să meargă pe propriul drum, să aibă demersul lui propriu, cel ce mi-l pierdusem de mult.

     Orele trec și eu sunt tot acolo, tot același, cel ce știe să explice un sentiment, o trăire, o dorință, doar folosindu-se de cuvinte magice, de cuvinte ce trebuie înțelese și nu luate cum sunt. Poate din cauza asta ești izolat și neacceptat, ești înțeles de o persoană, apreciat, dar se satură de tine, fiindcă la un moment dat nu-ți mai înțelege sensul cuvintelor.

     Lupt cu durerea, fac pași mici și speriați, caut sunetul care-mi va da o explicație. De ce tocmai eu, de ce o persoană care tânjea la integrare, la atenție, la o simplă vorbă bună și apreciere venită pe merit din inițiativa proprie a acelei persoane și nu forțată, de ce tocmai eu? Însă, încet, încet te obișnuiești cu durerea și ajungi imun, nimic și nimeni nemaiputând să te afecteze, ajungi una cu ea, corpul și sufletul sunt atacate dar nu mai au un efect asupra lor și astfel  ajungi un întreg cu ea, cu durerea.

     Am ajuns atât de departe, nu pot să mai fac ceva, ăsta să fie sfârșitul a tot și toate lucrurile ce le am, a tot ce iubesc, a tot ce ador, a tot ce prețuiesc? Însă, povestea se pare că are alte planuri. Un sunet ciudat mă acaparează, nu-mi dau seama ce e din prima, dar apoi realizez ce este. Mulți nu aud acest sunet, sunetul ce se pare că vrea să mă scoată din poveste, îmi aud pianul cum plânge și-mi aduc aminte ce contează și se pare că povestea continuă, cel puțin până o să cânte pianul.      

     -Crăciun Denis Casian

[doxdennis-blog]

Viață în două cuvinte

     Stăteam în locul meu de zile bune și rele, în locul unde eram desprins de realitate și vedeam doar ce vreau eu. Meditam și ore întregi fără să-mi dau seama, pur și simplu mă trezeam și nu știam ce s-a întâmplat. Am încercat de sute de ori să găsesc o definiție potrivtă pentru un cuvânt simplu, dar nu am reușit asta precum am făcut pentru alte lucruri.

    Chiar și în condiții din care nu credeam că o să mai scap, în momentul critic a apărut ceva, ceva ce nu am putut să definesc, nici sentimentul și nici persoana ce l-a făcut. Cuvinte ce par să nu se mai termine capătă o definiție simplă, iar cuvinte mici și parcă ușor de explicat, capătă o definiție de-o viață. Poate că o astfel de definiție căutam și eu, însă părea că a mea să fie una de două vieți, o definiție ce-și capătă înțelesul doar prin două eșențe, nu doar prin una singură.

     Acest lucru devinise real, credeam că iar dorm în locul meu, iar din clipă-n clipă urma să pic și să mă trezesc, însă a durat câteva ore, zile, săptâmâni, luni, iar eu tot nu m-am trezit. A rămas acolo și a stat indiferent de ce-a fost, fie ceva rău ori ceva bun, căpătase o stabilitate incredibilă. Era capabilă să fie lovită de nenumărate ori fără să schițeze un gest de durere sau măcar frică. În acel moment am putut să-mi dau seama de sensul cuvântului simplu ce nu mi-l puteam explica, asta era definiția perfectă pentru *tu*, această stabilitate.

     Însă cum acest demers al vieții te aruncă pe unde vrea el, imediat după a apărut ceva ce m-a făcut să nu pot schița nimic pentru câteva secunde ca și cum erau ore. Mi-am putut explica acel prim cuvânt, dar nu credeam că o să existe ceva mult mai greu, însă se pare că greșisem.

     Anii treceau, tu și eu căpătam o mai mare stabilitate ce părea să crească în fiecare zi. Începeam să cred că devin un sărman bărbat de treizeci și ceva de ani care nu poate să facă nimic, doar ceea ce făcea și până acum, fără să introducă vreo schimbare. Oricum, schimbarea urma să vină deodată cu *ea*. Ea era cea care m-a făcut să înțeleg cel de-al doilea cuvânt.

     Ea a reprezentat un viitor, viitorul nostru, al meu și al primului meu mister deslușit, *tu*. Acest viitor apărut cu *ea*, reprezentând copilul, cel ce duce mai departe tot ce am aflat pe parcursul vieții și descoperă ce noi n-am putut. Atât cuvântul *tu*, cât și cuvântul *copil*, reprezintă definiția perfectă pentru existența noastră, pentru tot ce-am făcut. Acest două cuvinte sunt cele ce definesc cel mai bine viața.                                       ^Crăciun Denis Casian^

[doxdennis-blog]

Războiul născut din nimic

     Trăiești acea clipă și tot nu te bucuri, tot simți că ești spart în nenumărate bucăți, nici tu nu știi ce e cu tine, ce trebuie să faci și unde trebuie să mergi. Ești precum un papagal într-o colivie, deși știe că nu are unde să meargă tot avansează și speră că o să dea de ceva diferit, de altceva decât ceea ce vede de zile, săptămâni, luni, ani buni mereu și mereu, același drum, aceeași priveliște.

     Are poate ce tu n-ai avut în viața ta, o pace sumbră, o pace ce nu trebuie făcută. Mai bine o pace într-un război și cu oameni decât o pace sumbră și singuratică, de care nu te poți bucura. Poți să treci și să dobori tot ce-ți stă în cale, cu cine te mai bucuri de tot? Am ajuns să preferăm aceste căi decât să găsim altele noi și mult mai ingenioase. Preferăm să avem totul și să fim singuri decât să avem puțini și să fim împreună.

     Automat ce ești în război, orice cale de întoarcere se anulează, trebuie să mergi până la capat și să înduri orice greutate, totul pică, totul dispare și se distruge în astfel de condiții, iar cu greu se reface, în unele cazuri chiar deloc.

     Toată această luptă, acest război, se petrece fie doar în interiorul tău ori în exterior, tu alegi câmpul de bătălie, singurul responsabil de ceea ce se întâmplă ești tu, nimeni altcineva. Ceea ce urmează după depinde tot de tine, de cum ai trecut prin luptă, deși ajungem să începem un nou război, o nou luptă, mult mai crâcenă, toată această luptă fiind născută din nimic pentru nimic.  

‘’Totul devine frumos când la final scoți frumosul din nimic.’’

                                                 *Crăciun Denis Casian*

[doxdennis-blog]

Cuvinte

     Ai încercat mereu să dai tot ce-i mai bun din tine pentru niște simple cuvinte, cuvinte ce îți încălzesc sufletul, cuvinte ce poate ar merita să fie interzise ori folosite tot mai des. Există momente când cuvintele te acaparează mai mult decât niște gesturi micuțe, decât fapte concrete, poate că asta e sensul lor. Dacă ar fi nevoie să dăm un sens cuvintelor, cu toții ne-am întrece în definiții complexe, care mai de care și pompoase, însă nimeni nu le și înțelege adevăratul sens. Putem spune că aceste cuvinte, explicate ar ajunge  astfel:      Totul se explică ca și cum ai da cu pumnul într-un obiect solid încontinuu, prima lovitură doare, următoarele devin ceva obișnuit și nu mai au vreun efect. În final, aceste cuvinte vin ca o mână ce te opresc din această acțiune și totodată opresc durerea. Însă tot ele sunt și cele care pot să repornească această acțiune și să facă durerea mult mai intensă.