Buzele tale sunt ca petalele de hibiscus: fragile doar în aparență, căci ascund în miezul lor o forță tăcută, aceea de a schimba anotimpurile dintr-un om. Au culoarea promisiunilor rostite în șoaptă și catifelarea dimineților în care lumina se strecoară printre perdele fără să tulbure nimic.
Le privesc ca pe o floare care înflorește doar pentru cei ce au răbdarea să o contemple. În ele încape vara întreagă, cu ploile ei calde, cu mirosul de pământ ud și cu cerul care pare prea aproape de inimă. Când zâmbești, hibiscusul se deschide încă o dată, iar lumea, pentru o clipă, uită să fie grăbită.
Nu-mi doresc să le culeg, așa cum nimeni nu ar trebui să rupă o floare doar pentru a-i dovedi frumusețea. Îmi este suficient să existe, să le știu acolo, înflorind la marginea tăcerilor noastre, ca o dovadă că unele lucruri sunt făcute să fie admirate, nu posedate.
Și poate că iubirea seamănă tocmai cu un hibiscus: înflorește splendid, se lasă atinsă de lumină și își trăiește frumusețea fără să ceară nimic în schimb.
