- Prea multă introspecție te tâmpește, îi spune pe jumătate dezinteresată, împingând farfuria ceșcuței câțiva centimetri mai încolo, ca să mute atenția asupra obiectului.
- De ce spui asta? o întreabă D. puțin mirat, mutându-și privirea ba spre farfuriuță, ba spre chipul ei devenit brusc inexpresiv, ca o mască.
- Așa, prea multă reflexivitate, combinată cu un temperament melancolic și deznădăjduit, devine arma perfectă pentru lupta împotriva-ți; ai începe și ai crede în ceva, ai face și ai încerca, însă nimic nu se dovedește îndeajuns de trainic și durabil încât să nu se sfărâme în fața celei mai dure analize. Parcă gândurile ți-au fost dirijate de mâna hazardului către deconstrucție, iar ființa ta, contraintuitiv, este prima țintă.
Își mută privirea înspre copacii și cartierul liniștit, înspre străduțele pe care mai trec, din când în când, mașini. Întinde picioarele pe scaunul din față, așezând peste pulpele goale cămașa lungă, albă, și se adâncește comod în scaun. D. nu prea înțelege la ce se referă, i se pare că, în loc să își trăiască tinerețea și felul de-a fi, și toate realizările ei, mărunte sau nu, își complică viața de dragul nuanțelor și neajunsurilor, dintr-o plăcere obscură de a despica firul în paișpe.
Se cunoscuseră acum câteva săptămâni, într-un bar, unde stătea singură la tejghea și se uita stingheră înspre oamenii care dansau. Părea mai degrabă speriată decât încrezătoare, ca și cum pierduse un pariu și ajunsese acolo cu forța. Îl atrăseseră ochii ei, căutătura de om avid, statura înaltă, de trestie ce se apleacă lin în bătaia vântului, mișcările stângace și accentul. După 2 săptămâni, deși nu s-ar fi așteptat, se aflau acum la el acasă, în balcon.
- E ceva ce nu înțeleg la tine, intervine D. după o scurtă pauză, ce crezi cu atâta tărie că îți lipsește?
- Mmm... nu știu, mereu m-am simțit cumva... scoasă de pe axă, nedesăvârșită, greșită; mereu ceva nu a fost cum trebuie și mi-am atribuit mie vina pentru toate lucrurile care n-au ieșit așa cum am sperat, îi răspunde cu glasul înmuiat, cu fiecare cuvânt îmbibat într-o tristețe cronică.
Se uită la ea atent, încercând să pătrundă dincolo de zidul frunții, să poată remarca nodurile mentale pe care ea, de una singură, pare să nu reușească să le deznoade. Îl cuprinde brusc un sentiment de indiferență, pe care îl dă la o parte, chit că nu și-a imaginat că va sta să descâlcească problemele emoționale ale unei femei pe care abia o cunoscuse.
M. trage aer în piept și alungă senzația de moleșeală și deznădejde care parcă i se infiltrase deodată în sânge. Se întoarce spre el și observă că e atent studiată; încearcă să își imagineze ce anume gândește celălalt, dacă o vede mult prea patetică, copilă într-un corp de femeie, sau mare intelectuală...
- În orice caz, mai bine de cei ce privesc înăuntru ocazional, și nici atunci prea adânc. De cei al căror interior nu seamănă cu o încăpere cu becurile arse, cu un buncăr în care, accidental, ai intrat și care (iluzoriu) pare că ar putea fi deschis de dinafară. Referitor la asta, uneori am senzația că îmi atârnă cheia la gât, dar sunt atât de proastă încât nu-mi dau seama și mă agit bătând cu pumnii în ușă, strigând disperată să mi se deschidă.
- Cred că îți bați capul prea mult.
- Ei, vezi, risipesc orzul pe gâște...
Se simte vizat direct, ca și cum i-ar fi zis că e idiot. Nu știe dacă să se apropie de ea, s-o sărute, s-o facă să uite, însă nu pare genul de moment în care asta să funcționeze.
- Nu cred că sunt ceea ce îți dorești tu. Nu pe termen lung, sigur. Să încercăm să ne bucurăm măcar de ceea ce trăim acum.
- Nu ești, și de ceva vreme, nimeni n-a mai fost. Sinceră să fiu, uneori mă simt ca un bărbat, înlocuind o experiență nereușită cu încă una și încă una, spunându-mi că un om poate fi uitat doar printr-un altul, deși știu că e doar parțial adevărat. Cei mai mulți nici măcar nu se prind că fac asta. Au impresia că ei aprind focul, când, de fapt, ei sunt niște șabloane, niște instrumente prin care provoc incendii interioare. Și toate astea doar ca să mă simt temporar vie, să astup senzația de vid, să trăiesc ceva îndeajuns de puternic încât să-mi reamintesc că pot simți la un asemenea nivel. Evident, știu că visez cu ochii deschiși. Mai și știu că, dacă visez prea mult, deziluzia e inevitabilă și dureroasă ca dracu'.
Dă pe gât ultima gură de cafea din ceașcă și o pune la loc relaxată, apoi îl privește curioasă, să vadă ce reacție poate avea în fața acestor afirmații. D. se întunecă la față, izbit de faptul că e doar un soi de unealtă. Totul durează câteva secunde - cine nu face, de fapt, asta?
- Aștepți să vezi din partea mea repulsie. Dar, la drept vorbind, nu profităm mai toți unii de ceilalți în felul ăsta?
- Tu să-mi spui. Oamenii nu prea suportă gândul ăsta. Așteaptă poliloghii simpatice despre compatibilitate și dragoste și-așa mai departe...
gummygunk
2087
yousharknotpass
pixelskylines
stormborns
theartofmadeline
