Gânduri amare

[janisthejoplin]

Mult timp a trecut pe lângă mine și fără să îmi dau seama că este prețios. Uneori mi-aș dori să dau timpul înapoi ca să pot fructifica altfel acele momente, să pot să mă dezvolt, să înfloresc mai târziu in viață. Of, viața asta!

Dar hai gata, că ne întristăm degeaba! Dar sunt atât de pricepută la asta, să mă intristez singură, e atât de ușor. Tocmai de aceea trebuie să nu o mai fac, nu îmi aduce nimic bun, consum energie pe niște nimicuri, ar trebui să investesc mai mult timp în a mă cunoaște, oare cum pot să fac asta? Căci spre exemplu, m-am gândit și am realizat că depresia mea se trage de când aveam 11 ani, iar buni a mea s-a dus la îngeri că era prea frumoasă. Și de atunci am fost nesigură, nu am știut ce să fac, m-am simțit goală, încă mă mai simt uneori. Era un sentiment prea dur pentru vârsta aceea fragedă, nu știam ce se întâmplă, eu credeam că o mai pot revedea pe buni, credeam că va apărea în orice moment și că totul era o glumă. Din păcate acel eveniment m-a făcut să îmi dau seama cât de urâtă este lumea celor mari.

Cu alte cuvinte, The M. nu a fost decât un om ce mi-a adus la cunoștință că ceea ce trăiam avea un nume. Și știți ce mă enervează pe mine? Oamenii care vin și îți spun "Dar ce tot te plângi atât? Ce e așa mare chestie? E doar bunica ta, nu e mama ta." - e așa de ușor să spui cuvinte care dor, care îți presară sare amară pe rană, în loc să te ajute să vindece acea rană cu o vorbă bună. Mereu m-au deranjat aceste priviri de sus cu superioritate de parcă sentimentele mele nu ar fi contat, de parcă îmi creez singură probleme.

În schimb, odată cu timpul am învățat să fiu puternică, să nu arăt asta celor slabi, să fiu un model pentru ei sau măcar să încerc, deși recunosc că sunt penibilă că scriu toate astea aici, posibil ca nimeni vreodată să le citească, dar mă simt atât de bine să mă descarc, să pot spune ce am pe suflet și chiar să nu îmi pese ce părere are lumea.

În sfârșit! După atâta timp, acesta fiind cuvântul cheie chiar și de la începutul discuției. Simt că încep să mă vindec, să fie totul bine în capul meu și chiar mă bucur și sunt fericită după atâta perioadă stresantă.

Mulțumesc!

[janisthejoplin]

Început

"Normal că va fi acesta titlul, unul ambiguu și plin de mistere și totuși atât de simplu, simplu prin faptul că e evident că e postarea de început" - își spusese ea, în gând parcă mâhnită de alegerea făcută și totuși neștiind cum să înceapă din teama de a nu fi judecată și din lipsa de încredere ce o poartă cu ea în suflet. Se ridică totuși de la masă, abia stinsese țigara, băuse ultima gură de cafea și evident că au sărit stropi de cafea pe hainele ei. Dă cu mana de câteva ori, vede că nu se duce și își spune "Asta este, mergem asa, cui ii pasă?". Se uită pe geam și verifică starea vremii, mohorâtă ca și ea. Se grăbește și pleacă în lume. Căștile în urechi și trece în lumea ei, una necunoscută, o pădure de gânduri unde crengile reprezintă sinapsele realizate de către neuroni. "Hai ca azi va fi mai bine".

Și totuși cum a început totul? Hmm.

Era o dimineață plină de ceață, una de toamnă urâtă, dar poetică, bacoviană aș îndrăzni. Își urmează aceeași rutină ca cea descrisă mai sus, însă fără cafea și țigară. Era clasa a 9-a. Începutul unei noi ere, unei noi generații de liceeni, totul era nou, se simțea încrezătoare, îi placeau lucrurile necunoscute, o intrigau. A ajuns în fața școlii și s-a întâlnit cu singura persoană ce știa că va urma să îi fie coleg de clasă. Ii voi spune The M., acest coleg era foarte glumeț, avea un chip luminos, parul auriu ca un lan de grâu, ochi albaștri precum marea, roșu în obraji, un zâmbet strâmb, dar simpatic. Ea îl simpatiza. El încă nu știa. Au petrecut vara împreună și au trecut prin diverse peripeții adolescentine, vizitau case abandonate cu arhitectura victoriana, deși descrierea sună poate poetică și acum risc sa rup firul, dar îmi asum, motivul pentru care ne duceam acolo era pentru ca ne plăcea să consumăm alcool ilegal. Ne treceam într-o stare euforică și apoi vorbeam prostii, noi doi și alți prieteni.

Deja îl simpatizam mai mult decât trebuia. El avea stările acestea. Stările de depresie, de anorexie, de bulimie, de tulburare obsesiv compulsiva, bipolaritate. Toate. Le avea. Mi-am dat seama târziu. Am încercat să îl ajut, sa fiu lângă el, să îl înțeleg, să mă pun în pielea lui și să fac ca el. Atât de mult încercam să îi atrag atenția încât am început să gândesc și eu, ca și el, amar.

Sună foarte prostesc "Cum adica? Doar pentru ca erai îndrăgostită de un băiat ai ajuns să suferi de depresie? Atât de slabă ești?" - este ușor să judeci, mai ușor decât a oferi ajutor fără motiv, fără nimic la schimb. Dar da, discuțiile cu el erau la nivelul următor față de alți băieți, m-a atras asta la el. Mi-a explicat cum sta treaba, ce a pățit, de ce gândește așa și după o perioadă am înțeles.

Inițial am crezut că vrea atenție, asta pentru că l-am tratat cu superficialitate, apoi l-am ascultat mai bine și am înțeles problemele lui, parțial, cele pe care voia să mi le zică. De multe ori se închidea în carapacea lui și nu comunica. Voiam să fiu ca el, să mă placă, era inteligent, special. M-am tăiat, am plâns, am ascultat melodii triste, iar am plâns, mi-am indus starea asta. Am indus-o după refuzul său, după ce a zis că nu îmi împărtășește sentimentele. S-au aplicat toate acțiunile, mi s-au amplificat sentimentele de tristețe și eram șocată că nu știam ce se întâmplă cu mine. Mă gândeam, și iar gândeam "Nu sunt bună de nimic, sunt urâtă, hidoasă, proastă" si alte defecte și cam așa s-a dezvoltat a 2-a voce din capul meu care încet-încet distrugea zidul încrederii în mine. Atunci am realizat că și zidul lui The M. al încrederii se tocea, se degrada ușor, cineva îi făcuse la fel.