A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată. Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. Parte I de ‘Luceafărul’ (Mihai Eminescu, 1883)















