Cu un program educaţional ce se bazează pe repetare, memorare şi testare nu e de mirare de ce elevii şcolii româneşti ies de pe băncile şcolii nepregătiţi pentru viaţă. Sigur, ştiu fizică, matematică şi alte sute de date inutile dar şcoala nu i-a învăţat să fie oameni de caracter, oameni cu păreri, persoane capabile să îşi susţină o părere, să comunice, să convingă. Pentru elevii noştrii, să treacă prin şcoală, să ia o notă bună şi să predea un referat sunt de ajuns însă o dată ce ai experienţa unei dezbateri, inevitabil, involuntar, îţi schimbi părerea. Tocmai pentru că dezbaterile academice fac ceea ce acest sistem educaţional deficitar nu face: ne învaţă să argumentăm, să fim oameni puternici nu maleabili, oameni cu păreri proprii şi fără frica de a le expune. Dar poate cel mai important dezbaterile fac ceea ce şcoala continuă să dea greş, şi anume îi fac pe elevi să înveţe de plăcere, să le pase, să dorească.
Privit din afară, nu pare greu, nu pare nimic extraordinar, nimic complicat sau care ar necesita câtuși de puțină muncă. Dar probabil că dezbaterile academice sunt cel mai mare ,,inside joke” al anilor de liceu al celor ce se numesc debateri, pentru că nu poți să înțelegi pe deplin decât atunci când încerci, când faci primul,,research” pentru o moțiune, când te cerți prima dată cu echipa, când te duci la un meci fără caz, când crezi că ești pregătit dar atunci când ajungi la pupitru nu mai îți aduci aminte decât vreo două cuvinte sau te sperii atât de rău încât nu mai scoți o vorbă, atunci când mănânci bătaie pe pâine de la echipe mult mai bune ca tine, când arbitrii par total dezamăgiți de ,,speech-urile” pe care le ți… dar și atunci când câștigi primul meci, când iei primele punctaje peste medie, când dai prima oară ,,break”, când ajungi să joci o finală în fața a două-trei sute de oameni și când, la final, duci pentru prima oară o cupă acasă
Putem privi dezbaterile ca un ,,sport al minţii” dacă vrem. Se joacă după reguli, este competitiv și la sfârșit avem întodeauna un câștigător. Două echipe a câte trei membrii ce argumentează pro și contra, un arbitru și o moțiune ce va reprezenta subiectul comun de discuție al celor două echipe – atât ne trebuie pentru un meci de debate. Regulile de bază sunt și ele destul de simple: Fiecare vorbitor are rolul lui, diferenţiindu-se de coechipierii săi prin rolul său în dezbatere, echipa guvernului (cea care susține moțiunea și aduce argumente pro ) deschide meciul fiind urmată de echipa opoziției ( ce, logic, nu va susține moțiunea și va argumenta contra ) și astfel vorbitorii se succed alternativ, guvern-opoziție, guvern-opoziție până când toți cei 3 membrii ai fiecărei echipe au venit la pupitru și au susținut un discurs de 5, 6 sau 8 minute, în funcție de nivelul competiției fiind apoi urmate de încă două discursuri concludente, mai mici ( jumătate din timpul unui discurs normal ) numite ,,replay speeches”. Desigur, dinamica meciurilor de dezbateri se amplifică o dată ce cunoști mai multe reguli, mai multe tehnici și mai multe strategii pentru că până la urmă, dezbaterile academice rămân tot un sport, un joc de strategie, unde va câștiga cel ce va argumenta cel mai bine și va convinge arbitrul că merită să câștige.
Și ca pentru orice alt sport, avem competiții, an de an, lună de lună chiar am putea spune, organizate de cluburile de dezbateri academice din toată țara, printre care se număra și micuțul club din școala nostră, înființat nu de mult. Astfel debateri ajung prin Timișoara, Constanța, Brașov, Sfântul Gheorge, Cluj, Ploiești, București și așa mai departe, făcând ce știu să facă mai bine, să dezbată. Competițiile au în prima parte runde de calificare în număr de 4, 5, 6 sau chiar 8 sau 9 la competițiile mai serioase. Pentru fiecare rundă echipele primesc punctaje și win-uri/lose-uri în funcție de ce au făcut în runda respectivă. Astfel avansează ( sau nu ) în clasament. După ce rundele se încheie urmează partea preferată a tuturor debaterilor și anume așa numitul ,,break party” sau ,,social”. Pe scurt, un party cu muzică bună, oameni buni și multă distracție. În cadrul petrecerii se anunță de regulă și echipelele ce trec în rundele eliminatorii, calificandu-se în șaisprezecimi pentru competițiile mari, de prestigiu, sau în sferturi, pentru competițiile mai mici. Astfel, primele 16, respectiv 8 echipe, aflate în fruntea clasamentului, se califică pentru a merge mai departe în competiție. De aici lucrurile devin mai complicate: echipe mai bune, arbitrii mai exigenți, moțiuni mai complicate dar și faptul că pentru a avansa, a trece de sferturi și a ajunge în semifinale și apoi în finală trebui să elimini adversarul pentru că o dată cu o înfrângere șansele către finală se opresc. Mai mult decât atâta, se adaugă și presiunea de a juca cu public pentru că în general rundele eliminatorii se bucură de audiență.
Chiar dacă am descris dezbaterile academice ca fiind un sport, este mai mult decât atât. Debateul schimbă mentalități, schimbă oameni, îi maturizează, le dă o voce. Transformă persoana timidă ce nu vorbea niciodată în persoana carismatică ce este în centrul atenției, dă curaj celor excluși de părerea generală a societății să își susțină părerea și să nu se lase călcați în picioare, mai mult, deschide ochii celor ce au șansa să se implice într-o astfel de activitate, făcându-i să vadă ce ar trebui să fie școala cu adevărat, cum arată o persoană puternică, le dă un ideal, ceva spre care să tindă, un vis chiar am putea spune, acela să ajungă cineva. Poate asta e și partea cea mai bună a competițiilor de debate: nimeni nu concurează pentru cupă, bani sau premii, ci pentru a fi în centrul atenției, a fi cel mai bun, a fi aplaudat și ascultat de o sală întreagă, a ști că ai învins, că ai făcut un meci bun, pentru a ajunge să fi acea persoană despre care oamenii să vorbească ,,vreau să fiu și eu ca el”.
Dar mai mult decât atât, debateul aduce cu el o comunitate, un grup de oameni extraordinari, debateri și arbitrii, ex-debateri și ei la rândul lor, acum studenți, oameni cu adevărat speciali și interesanți, cu care merită să îți petreci timpul, persoane deschise la minte, cu idei inovatoare, ce vor să schimbe ceva, vor să facă ceva mai bun pentru țara lor. Dar poate că ceea ce vor cel mai mult este ca debateul să nu mai fie un ,,inside joke”, să îl scoată din obscuritate și să îl promoveze la fel de mult cum sunt promovate campionatele de sport pentru liceeni sau olimpiadele naționale la matematică.
Însă din păcate mulți spun bine, bine, dar olimpiada națională este ceva special, ceva pentru care depui muncă și pentru care trebuie să te dedici trup și suflet – debateul… păi, nu prea. Și poate că din cauza asta spunem că cei ce nu au jucat niciodată nu pot să înțeleagă orele de muncă din spatele unei cariere de succes pe scena dezbaterilor academice: sutele de ore de research petrecute citind despre subiecte cum ar fi Korea de Nord, Siria, comflictul dintre Israel și Palestina, independența energetică a României, Kosovo, criza financiară din 2008 sau legea Sharia, sute de ore de analiză economică, de ipoteze despre geopolitică sau de lanțuri logice complicate despre cum am ajuns în criză de exemplu. Mai mult chiar, zi de zi, ore petrecute citind știri despre ultimele comflicte pentru a fi pregătit să joci pe orice, sâmbete și duminici pierdute săptămână de săptămână la școală pentru a juca, zeci de ore petrecute într-un tren sau avion pentru a ajunge în orașul în care trebuie să joci, zeci de nopți nedormite în cadrul competițiilor și sute de cărți citite ca să devii din ce în ce mai bun. Toate făcute însă cu drag, cu pasiune, toate pentru 8 minute de glorie când devi cea mai importanata persoană din cameră, 8 minute în care rodul muncii iese la iveală, 8 minute în care, dintr-odată ai o voce, ai un cuvânt de spus, ai puterea de a schimba ceva. Ei nu sunt olimpici, câștigători de concursuri sau de proiecte școlare, sunt capioni naționali, reprezentanți ai României la campionatele europene și monidale, adevărați învingători cu care România ar trebui să se mândrească.
Dar mulți nu știu ce se află în spatele unui speech bun, ce se află în spatele unui vorbitor bun ce nu este cu nimic mai prejos decât olimpicii la matematică sau la română. Sunt la fel de deștepți, de talentați, de interesați. Poate chiar mai mult decât atât, sunt oameni cu caracter, oameni ce știu ce vor în viață, oameni ce cunosc sute de subiecte nu doar unul. Dar chiar și așa nu sunt luați în serios. Poate că ne-am făcut o tradiție în a ne păsa de olimpiade și concursuri școlare care până la urmă nu schimbă nimic, nu clădesc mentalități, nu formează personalități. Poate ne place prestigiul pe care sistemul educațional român îl oferă acestor activități. Adevărat. Pentru elevii de astăzi, profesorii de astăzi, curiculumul și școala ce se face este de ajuns o notă, un proiect, o olimpiadă sau un concurs, dar pentru elevii de mâine, viitoarele personalități ale societății înalte românești credem că debatul oferă ceea ce școala nu: șansa dată orcui de a deveni un campion, de a fi bun, de a fi cineva, oameni valoroși, o comunitate dedicată, o dorință de reușită și interes, prestigiu, acel impuls către argumentare și comunicare și poate cel mai important, o voce, un caracter, o personalitate.
