Noaptea în care cerul își amintește de vise
Îmi aduc aminte din copilărie cum ascultam, cu ochii mari și cu o liniște aproape magică, poveștile bunicii despre vremuri de demult, când lumea părea mai aproape de taine și de lucruri nevăzute. În serile de vară, când aerul era cald și mirosul de ierburi plutea peste curte, bunica începea să povestească încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi putut deschide o poartă spre altă lume. Îmi vorbea despre tradiții vechi, purtate din generație în generație, dintr-un timp în care oamenii trăiau mai aproape de natură și îi citeau semnele ca pe o limbă tainică. Despre lucruri care nu se învață din cărți, ci se moștenesc din tăcerea satelor, din frica și respectul față de nevăzut. Astăzi este sărbătoarea Sânzienelor… Și în noaptea aceasta, spunea bunica, lumea se schimbă fără să se vadă schimbarea. Nu în felul în care se clatină lucrurile, ci în felul în care se subțiază granița dintre ceea ce este și ceea ce nu poate fi spus. Se spune că, în noaptea de 23 spre 24 iunie, când natura este la apogeul puterii sale, coboară pe pământ Sânzienele – zâne tinere, de o frumusețe nepământeană. Ele poartă rochii albe, ca spuma luminii, și au părul împodobit cu flori galbene de sânziene, iar pașii lor nu lasă urme, de parcă ar atinge pământul doar în treacăt. Acolo unde joacă ele, iarba devine mai adânc verde, florile se deschid peste măsură, holdele rod din belșug, iar roua dimineții capătă puteri tămăduitoare, ca și cum ar fi fost binecuvântată în tăcere. Oamenii spuneau că, dacă întâlnești Sânzienele și le respecți, îți pot dărui ceea ce nici nu îndrăznești să ceri cu voce tare: sănătate, dragoste, noroc și împlinire. Dar legenda are și o umbră, la fel de veche ca lumina ei. Dacă sunt uitate sau dacă această noapte este călcată în nepăsare, Sânzienele se pot întoarce împotriva lumii. Din zâne blânde, devin forțe aspre ale naturii: aduc grindină, furtuni, boli și rătăcesc pașii celor care nu mai știu să se oprească din grabă. Floarea galbenă de sânziană, spunea bunica, nu este doar o floare. Este o amintire vie a lor. Fetele o culegeau înainte de răsărit, când lumina încă nu era deplină, și își împleteau coronițe pe care le purtau ca pe o promisiune nerostită. Dacă o coroniță aruncată pe acoperiș rămânea acolo, era semn de noroc și viață lungă. Dacă însă cădea, era citit ca un semn al încercărilor ce aveau să vină. În aceeași noapte, fetele își puneau flori de sânziene sub pernă, cu inima strânsă între speranță și teamă, așteptând ca în vis să li se arate ursitul. Se mai spunea că atunci cerurile se deschid pentru o clipă. Nu ca o poartă pe care o poți vedea, ci ca o tăcere adâncă între lumi, în care totul devine posibil și nimic nu mai este pe deplin sigur. De aceea, plantele culese în zorii zilei de Sânziene erau considerate cele mai puternice din întregul an, purtând în ele o memorie a acelei treceri invizibile. Și nu știu cum, dar păstrând această poveste în suflet, și acum simt o teamă amestecată cu o curiozitate greu de explicat. Îmi amintesc cum stăteam cuminte, aproape nemișcată, ca nu cumva să se supere zânele pe mine. Iar seara, când mergeam în pat, mă acopeream bine și îmi imaginam cum Sânzienele dansează ca niște naluci în lumina lunii, în luminișul pădurii, în timp ce cerul se deschide pentru o clipă, ca o respirație a lumii.
Source: Noaptea în care cerul își amintește de vise
