Când a căzut uriașul lat în mijlocul orașului, gâfâind până la ultima suflare, s-au adunat cu toții îngrijorați în jurul lui și nu știau ce să-i mai facă ca să-l readucă în simțiri. Cred că doar eu am dat fuga după un cutter și, negăsind, am luat primul ciob pe care l-am găsit și am început harnic să-i tai o pleoapă groasă și băloasă, ca să am cu ce mă inveli peste iarnă. M-am gândit că oricum uriașul nu mai are ce face cu ea, însă eu, da. Bineînțeles că n-am mai stat pe gânduri și am apucat-o zdravăn de gene și am târâit-o după mine prin praf și pietre și buruieni, de s-a nămolit toată. Nu înțețeg de ce toți de-acolo din piață s-au uitat urât la mine când m-au văzut plecând cu pleoapa grea, în loc să vină să-mi dea o mână de ajutor. Ce s-a întâmplat cu leșul uriașului, nu vom ști niciodată, eu mi-am luat ce-am avut nevoie și nici că mai calc pe acolo.
(15 fev.)
