- În ultima vreme nu mai ştiu cine sunt. Adică… ştiu cine sunt! Dar nu mai ştiu ce îmi place şi ce nu, sau de ce m-am apucat sa fac un lucru… Ştii starea aia de conservare bolnavă de tip hibernare? Când îţi dai seama că te pierzi pe tine, că devii una cu fundalul – un perete alb, nici măcar un tablou! Sau, mai rău – un tapet de babe cu floricele. Cu ceva mucegai pe dedesubt şi cu îmbâcseală din aia…
- Ihh, măi… mi se face pielea de găină. Încetează. Câţi ani ai? Nici măcar nu ai făcut 30!
- Da? Probabil… nu mă mai interesează.
- Ce să te intereseze? Vârsta? Bine, ştiu că e vorba doar despre un număr…
- Numere nu sunt bune decât când plăteşti nota şi la numărat atunci când păşeşti pe trotuare pavate.
- Ce ciudate sunt numere astea. Şi în câte feluri se pot scrie… Ce contează cum se scrie? Sau cum se pronunţă? În final, ele ţin cont la orice – ani, fire de păr, bani, pagini… Ce bine ar fi dacă am putea să renunţăm la numere. Chiar, hai să renunţăm la numere!
- Ce tot vorbeşti acolo? Nu poţi face asta.
- Eu nu pot să fac asta… nu singură. Dar dacă am renunţa cu toţii la numere? Toţi, în acelaşi timp? Îţi dai seama cum ar fi?
- Cine ar mai sta să ne numere? Cine ar mai sta să numere orele dintr-o zi? S-a făcut noapte şi basta! Trebuie să fie destul de bine să fii o găină.
- Adică să îţi scoţi copiii pe fund în stare nici măcar completă? Sau să îţi fie mâncaţi!? SAU mai rău! Să fii tu mâncat!
- Ce îţi dă impresia că pe tine nu o să te mănânce nimic?
- Nu fi absurdă, nu trăim in junglă. Nu e nimeni canibal. Sper.
- Nu fi tu absurdă – eşti mâncată din toate părţile. Câteodată te mănânci singură; îţi muşti dinăuntrul tău şi câteodată îl şi vomiţi.
- Ironia: te şi kill-a. Te-ai prins?
- E te mato, nu te killa. Ce e asta? Spangleză?
- Spanglish. Dar nu contează… cu numerele alea…
- Tu realizezi că ai iradia istoria, aşa e? Istorie, artă, ştiinţă, chimie, fizică, chiar şi muzica!
- Ce treabă au numerele cu muzica?
- Păi nu au şi sunetele astea o durată, o cădere… ceva?
- Sunt sigură că păsărelele exact asta calculează atunci când ciripesc.
- Vor doar să şi-o tragă.
- Mă-ta vrea să şi-o tragă.
- Probabil. Cred că mai de grabă tu vrei să ţi-o tragi. De fapt, ar trebui să ţi-o tragi.
- De ce eşti femeie proastă? Nu poţi să ai şi tu o conversaţie normală fără să fii… femeie?
- Sunt femeie. Şi tu ai început-o.
- Nu spun că ar trebui să înlăturăm conceptul…
- N-ai terminat încă cu asta? Nu poţi să faci numerele să nu mai existe!
- Nu, deci – fii atentă: nu înlături conceptul; e concept, nu ai ce să îi faci, există undeva în altă dimensiune faţă de palpabilitate şi, na, nu poate fi controlat. DAR, accepţia numerelor! Conştiinţa numerelor… să nu mai fii conştient de ele. Ele sunt acolo, regulează totul, dar tu nu ai treabă cu ele. Ca un fel de dumnezei ai inevitabilului. Un fel de stabilizatori ai destinului.
- Da, frate, dar tu ştii de ele! Le numeri, le învârţi, le aduni şi ce altceva mai vrei!
- Eşti aberantă. Sunt cea mai bună unealtă a omenirii! Fără numere nu ai… control…
- Exact! Exact!! Uite că te prinzi!
- Nici măcar nu am terminat…
- Ai spus cuvântul magic – trăieşti! Îţi dai seama? Nu mai ai nici un fel de control – bine, oricum e un pseudo-control…
- Taci – oricum nu ai control asupra niciunui lucru sau fenomen, ca să nu mai zic de fiinţe, mai ales oameni – e o minciună pe care ne-am construit-o noi ca să ne dăm senzaţia de ordine, disciplina, control… Oricum Universul nu e ordonat, de ce naiba tot vrem noi atâta ordine?...
- …de parcă ştii tu cât de ordonat e dulapul Universului…
- … şi începi să trăieşti. Să trăieşti cu adevărat! Nu doar exişti… trăieşti…
- Oh, Doamne… viaţa doar e. Nu o trăieşti, nu o cântăreşti, nu… nimic. E acolo.
- Bine, poftim – trăieşte.
- Păi nu pot acum, trebuie să scăpăm de numere.
- Ştii că o să trăieşti în frică, nu?
- În frică. O să trăieşti în frică. Nu ai control, nu ai numere, nu ai azi, nu ai mâine, nu ai ştiinţă, nu ai ierarhie… asta e frică.
- De ce îmi faci asta?...
- Pff… acasă… sunt nicăieri.
- Suntem doar noi două oricum…