#antoniak

[navmort1-blog]

zurich

[au-miel]

Code blue (Urszula Antoniak / 2011)

[unfilmpezi-blog]

Code Blue (2011)

Un fapt pe care n-ai cum să-l ignori e că cele mai îndrăznețe filme apărute în ultimii ani aparțin femeilor regizoare. Aș îndrăzni să spun că se prefigurează o supremație a femeilor în lumea filmului. Filme independente, curajoase, încărcate emoțional, extrem de coerente, care te ating, sunt filme făcute de unele dintre cele mai bune regizoare ale momentului: Susanne Bier, Andrea Arnold, Lucía Puenzo, Claire Denis și, sub nicio formă în ultimul rând, Urszula Antoniak, regizoarea cunoscută cinefililor pentru Nothing Personal.

Marian (Bien de Moor) e o asistentă medicală mutată de curând într-un spital în care sunt îngrijiți muribunzi. Tot de curând s-a mutat și în noul apartament, spațios, luminos, dar foarte rece. Fără iubit, fără prieteni, Marian își oferă afecțiunea bolnavilor ce se pregătesc să părăsească această lume. Doar că instinctele, nevoile sexuale și emoționale rămân nesatisfăcute, bântuind-o. Filmul suprinde unele dintre cele mai frumoase și grăitoare imagini ale singurătății. Un bloc dintr-un complex de apartamente nou construit de la marginea orașului, proapăt populat, impersonal ca arthitectura acestui tip de construcții, cerul ce întâmpină grandios dar detașat peretele de sticlă al apartamentului și spitalul steril sunt elementele peisajului lui Marian. Singurele pulsații în care rezidă viață sunt cele ale muribunzilor dependenți de o ultimă alinare, pulsații din care se hrănește Marian. Însă acest înger blând, care face mai ușoară trecerea sufletelor dincolo, e condamnat să fie femeie, să simtă nevoia de a fi iubită, dorită, dominată.

Code Blue e un cântec al sfârșitului speranței, un cântec pe care îngerii îl cântă celui care, învingând prin abandon singurătatea vieții, e acum spălat de păcatele existenței. Îngerii îi iartă și pe cei slabi, cei singuri și nefericiți. Asta ne spune Urszula Antoniak într-unul dintre cele mai răvășitoare filme din ultima vreme.

[unfilmpezi-blog]

Nothing Personal (2009)

Nothing Personal e atât de personal, încât îți frânge inima. E atât de autentic și de plin de substanță, încât vorbește despre o sumedenie de lucruri folosind un minimum de resurse. Singurătate, iubire, apropiere, existență, curiozitate, dependență, evadare, destin, nevoi, sunt câteva din temele atinse de un film care nu pare să-și propună mai mult decât a-ți prezenta povestea unei întâlniri.

Anne (Lotte Verbeek) e o tânără olandeză ce renunță la toate lucrurile din casă, la verigheta de pe deget și la vechea viață, și pornește la drum, fără niciun ban și fără niciun plan, lăsându-se purtată încotro o duce soarta. Iar soarta o aduce în apropierea lui Martin (Stephen Rea), un bărbat în jur de 60 de ani care locuiește singur în casa lui de la țară. Regizoarea și scenarista Urszula Antoniak, aici la filmul de debut, conduce povestea cu delicatețe, încadrând-o în peisaje naturale superbe și într-o atmosferă de viață ruptă de civilizație. Anne e dezamăgită de oameni, vrea să fie singură și lăsată în pace, iar Martin este exact omul pe care ai vrea să-l ai aproape, cald, blând și iubitor, ceea ce nu se prea împacă cu ce-și dorește ea. Povestea lor ne luminează propriile povești, ne relevă structura noastră interioară și felul în care ne raportăm la ceilalți. Nu ne mulțumim cu ce știm despre cel de lângă noi, vrem să-l cunoaștem cât mai bine, deși cât timp e încă necunoscut ne face fericiți. Trăită invers față de o poveste normală, povestea dintre Anne și Martin pleacă de la conflict și zgomot și se îndreaptă către liniște și înțelegere. Începutul se confundă cu sfârșitul, singurătatea ia mai multe forme, iar iubirea tronează învingătoare deasupra sufletelor atinse de ea.

Nothing Personal ne arată cum dragostea e parte definitorie a existenței noastre și cum natura noastră e să o trăim, nu să o negăm, și ne mai arată cum, deși ne naștem și murim singuri, lăsând în urma noastră și mai multă singurătate, există o diferență colosală între singurătatea de dinainte și cea de după trăirea iubirii.

[sweet-rush]

Czytacz: Kolor zimny ("Code blue" reż. Urszula Antoniak)

Jeśli miałabym określić film Urszuli Antoniak jednym tylko przymiotnikiem, “synestezyjny” zostawiłby wszystkie inne określenia daleko w tyle. Bo jak inaczej można zdefiniować utwór (tak właśnie: utwór) reżyserki, który nie tylko brzmi jak najkunsztowniej skomponowana aria, ale też pachnie – szpitalem, suchym chorym ciałem, świeżą farbą – i dotyka widza. “Code...” pieści skórę swoją chłodną dłonią, lecz czyni to tylko po to, by stłumić naszą czujność. Za chwilę wbije w przedramię ostre paznokcie i mocno, mocno zaciśnie palce.

Czytaj więcej

(Recenzja napisana dla portalu Wirtualna Polska)