Inocența e ternă?
Noapte. Goană nebună. Nu știu exact încotro, dar trebuie să ajung cât mai repede. Farurile luminează suficient de departe, în față, drumul e liber... O frână bruscă. Zece metri de anvelopă chinuită. În lumina farurilor, o căprioară. Ies din mașină, mi-aprind o țigară. Am întâlnit multe pe drum. Unele le-am lăsat acolo unde le-am găsit, altele le-am cărat cu mine mai departe. Despre unele nu mai știe nimeni nimic. Pe cele lăsate în urmă nu le-a mai ridicat nimeni. Șeherezade, mici prinți, holdeni caulfielzi, inorogi... Drumul dinspre inocență încoace. Nonșalantul ”Ce-am avut și ce-am pierdut”, care se transformă într-o bună zi în ”Ce-am avut? Și, mai ales, ce-am pierdut?” Cât ține propta pe care ți-o pui ție, să nu te clatini în fața prezentului tot mai îndepărtat de trecut?
Am împlinit deja... Dar cine mai are nevoie de numere, de cifre? Acolo unde apar cifrele... Nu te poți întoarce la inocență așa cum urci într-o mașină. O poți povesti doar dinlăuntrul ei. Inocența e ca un lan de secară. Iar noi trebuie să stăm pe rând de veghe să nu depășim limitele lui. Înăuntrul lui nu există limite, doar în afară. Și avem mare nevoie de poveste. Cu fiecare poveste, Pământul se rotește în sens invers, spre copiii care am fost. În fața farurilor, Inocența mă privește blând, cu ochi de căprioară.