Arca lui Noi

Soare, pași în doi, lucruri vechi și Noi

[arcaluinoi]

arc 2

Decât să stăm și să ne încruntăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm. (foto: "Musicians", de Namey McNamerson)

[arcaluinoi]

arc 1 (gândurile sunt arcuri ale minții)

La începuturi, când se iubește, e ca la carte: ea, filată, se foiește. (Joan Miró, Man and Woman, 1925)

[arcaluinoi]

Nu cred că poți deveni poet. Și nu cred că e ceva ce ține de modul în care îți exhibiționezi starea, nu cred că a fi poet trebuie să fie ceva ostentativ. Nu cred că înseamnă să boemizezi la nesfârșit, nu cred că e musai să fii un neînțeles.  Poeții reali sunt interiori. Ei inspiră umbre. Și respiră nori.

[arcaluinoi]

Zidul dus de Waters

(Cronică alternativă unui concert visionat anul trecut. Publicat azi, aici, de ziua lui Roger Waters.)

So ya Thought ya Might like to go to the show. To feel the warm thrill of confusion That space cadet glow. Tell me is something eluding you, sunshine? Is this not what you expected to see? If you wanna find out what's behind these cold eyes You'll just have to claw your way through this disguise.

 "Lights! Turn on the sound effects! Action!"

Un porc mistreț deasupra ta. Cu siguranță, numai siguranță nu îți poate da, chiar dacă pe el apare mesajul ”Trust Me”. Yeah, sure. Deși, nu știu cum era porcul ăsta în tinerețe, acum mai bine de 30 de ani, când apărea The Wall, dar acum părea destul de necăjit. Toată lumea râdea de el și toate logo-urile unor dictaturi trecute și prezente cu care era vopsit de abia se mai țineau de el. Să cheme cineva protecția animalelor. De protecția oamenilor se ocupa în acel moment Roger Waters.

O seară în urmă. Liniștită. Mergeam spre hotelul situat sus pe deal, în zona verde și superbă a Budapestei. Brusc, la câțiva metri doar, a trecut în goană un mistreț! Nu știu cum ajunsese în grădina de lângă drum, dar sigur nu acolo și-ar fi dorit să fie, dacă e să mă iau după viteza cu care a trecut prin gard și s-a pierdut în pădure. Dimineața am găsit în gardul de sârmă străpuns fără probleme un ghem din blana ciudată a mistrețului.

Abia seara, la concert, m-am gândit ”Well, ce extraordinar mod alternativ de promovare a concertului! Nu tu afișe, nu tu mașini cu goarnă care să anunțe evenimentul. Doar câțiva porci mistreți, risipiți strategic prin Budapesta, care trec prin garduri și ziduri!” Dar semnele evenimentului existaseră, dacă aveai ochi să le vezi. În numele unei firme am văzut asta:

Apoi am luat o carte despre Jim Morrison, iar când am deschis-o am găsit asta într-un titlu:

În fine, la intrarea în Sport Arena, unde aveam locuri în picioare, pregătit de la început de standing ovations, mă gândeam că ultima oară când am stat în picioare acolo fusese la concertul lui Bob Dylan. Am intrat în sală și ea, sala, răsuna exact de vocea lui Bob Dylan! Care mai și spunea ” The highway is for gamblers, better use your sense/Take what you have gathered from coincidence...” Am zâmbit ca un om care se simte acasă și am pășit mai aproape de ceea ce avea să mi se întâmple, printre oameni cu fețe cărămizii. În sens bun.

Și gata, în câteva minute s-a terminat. Cu grijile, cu preocupările, cu planurile de viitor, totul a dispărut ca să facă loc visului în derulare numit The Wall. Zidul, în carne și oase! In the flesh!

Mai mult de două ore în care am văzut, în fine, că visele sunt colorate. Roger Waters a făcut ca zidul să se ridice în picioare în fața lui. Cărămidă cu cărămidă, cântec cu cântec. Nu a fost un concert, a fost un spectacol în mai multe dimensiuni. Iar una dintre dimensiuni era cea personală din mintea fiecăruia dintre cei care am fost martorii norocoși ai reîntâlnirii cu o parte din noi. The Wall a existat în mintea mea și există în continuare nu ca un zid, ci ca o punte. Like a bridge over troubled waters...

Uneori apele au fost acoperite de o pojghiță de gheață, sub care era să pierd un prieten, acum mulți ani...

If you should go skating On the thin ice of modern life Dragging behind you the silent reproach Of a million tear stained eyes Don't be surprised, when a crack in the ice Appears under your feet You slip out of your depth and out of your mind With your fear, flowing out behind you As you claw the thin ice...

Nu au fost mai multe cântece, ci unul singur. Care a ținut peste două ore. La un moment dat, nefiind eu prea înalt, nu vedeam mare lucru și voiam să mă apropii de scenă. Dar mi-am dat seama că mă făceam tot mai mic pe măsură ce mă apropiam. Așa că m-am retras în spate și, în întunericul care era între mine și scenă aveam impresia că nu erau străini veniți la concert, ci toți prietenii mei care aș fi vrut să fie acolo. Iar eu stăteam aproape de ieșire, ca de veghe în lanul de secară, vechea mea obsesie, să am grijă de ei, să nu mai dispară niciunul, cum mi s-a mai întâmplat. Bring the boys back home...

Nu pot să scriu cronică la așa ceva. Nu mai știu exact cum ținea Roger chitara sau trompeta. Cum scotea Snowy White solourile. Nu pot descrie secvența în care Waters a cântat ”Nobody Home” într-o cameră decupată din zid.

I've got the obligatory Hendrix Perm And the inevitable pinhole burns All down the front of my favourite satin shirt I've got nicotine stains on my fingers I've got a silver spoon on a chain Got a grand piano to prop up my mortal remains I've got wild staring eyes And I've got a strong urge to fly But I've got nowhere to fly to Ooh Babe when I pick up the phone There's still nobody home I've got a pair of Gohills boots And I've got fading roots...

Nu pot să descriu sunetul fuckin’ incredible care m-a luat de câteva ori cu el și m-a izbit de toți… pereții. Sau farmecul rebel-inocent al corului de copii care scandau ”Teacher, leave the kids alone!” Cum aș putea eu descrie succesiunea de efecte speciale, de desene pe care le știam pe de rost din film, de sunete care mi se confundă cu clipele și oamenii cu care le-am ascultat de-a lungul timpului meu și al lor? Care sunt cuvintele cu care descrii sunetul făcut când se taie respirația?

What shall we use to fill the empty Spaces where we used to talk How should I fill the final places ? How should I complete the wall ?

The Happiest days of our lives încap uneori pe o casetă AGFA de 90 de minute. Dar le poți reasculta până cade suportul magnetic de pe bandă. Apoi, at one of your turns, le poți fredona celor care mai au timp și vor să te asculte...

Day after day, love turns grey Like the skin of a dying man And night after night we pretend it's all right But I have grown older and You have grown colder and Nothing is very much fun any more. And I can feel one of my turns coming on.

Mother... Sunetul cristalin al vocii de copil care spune ”Look mummy, there's an aeroplane up in the sky..." e sfâșietor și când îl asculți pe un disc ruginit al memoriei.

Did you see the frightened ones? Did you hear the falling bombs? The flames are all gone, but the pain lingers on.

Să vă spun cum a sunat tânguirea din ”Don’t leave me now”? Să vă descriu emoția multiplicată în mii de inimi care ascultau versurile ”Hey you, with you ear against the wall/Waiting for someone to call out/Would you touch me?/Hey you, would you help me to carry the stone?/Open your heart, I'm coming home...” ? But it was only fantasy. The wall was too high, as you can see. For me. Și chiar,”Does anybody here remember Vera Lynn? Remember how she said that we would meet again some sunny day?”  Să vă fredonez cântecul tribut dedicat lui  Jean Charles de Menezes, turistul brazilian împușcat într-o stație de metro din Londra doar pentru că fusese confundat cu cei care lăsaseră bombe acolo? Sau omagiile celelalte aduse celor căzuți în războaiele mereu ale altora? Cum a fost și cazul tatălui lui Roger Waters? Nu, nu pot scrie o cronică de concert. Pentru că nu pot scrie în culori. Vă pot spune că, la un moment dat, s-a terminat. Zidurile ridicate în timpul spectacolului s-au dărâmat într-o avalanșă de emoții și efecte vizuale care au adus nivelul emoțiilor la limită. Și nu a fost niciun bis. Și nici cineva care să aibă nevoie de el sau să îl ceară.

Mesajul anti-war al lui Waters a rămas, din păcate, la fel de actual în decursul timpului. Ca piesa ”Blowin’ In The Wind” a lui Dylan și multe altele. S-au schimbat doar numele celor care provoacă războiul, dar cauzele au rămas cam aceleași. Și cauza principală e neputința de a-l vedea pe celălalt la fel ca pe tine. Toate granițele, de orice fel, sunt, de fapt, ziduri. Iar frica de a schimba ceva e tot un zid. Fear builds walls. Te poți întreba dacă tot efortul lui Waters de a atrage atenția că lumea nu poate fi mai bună decât dacă dărâmă zidurile ridicate de oameni nu e în zadar. Nu, efortul nu e în zadar, e în zidar. Și poate schimbările reale vor fi făcute de cei care ascultă muzică.

All alone, or in twos The ones who really love you Walk up and down outside the wall Some hand in hand Some gathered together in bands The bleeding hearts and the artists Make their stand And when they've given you their all Some stagger and fall after all it's not easy Banging your heart against some mad buggers' Wall

Am auzit că dacă te trezești cu fața spre lumină, visele dispar. Unele vise sunt însă chiar făcute din lumină. Și rămân. Ca profilul de la final, când zidurile căzuseră ca un oftat de ușurare, iar pe ecranul umplut înainte cu coșmaruri apăruse silueta unei tinere copile care dansa și împărțea baloane. Am luat și eu unul și m-am întors cu el în realitate.

Voi ce mai faceți, sunteți bine?

Hello, Is there anybody in there? Just nod if you can hear me.

Mă bucur. Sincer, mă bucur...

All in all it was all just bricks in the wall.

[arcaluinoi]

Viața bate cartea

”Ați vrea să locuiți într-o carte? Și dacă da, în care?”. Așa suna întrebarea. Nu, mie nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o carte. Aș vrea să trăiască într-o carte prietenii mei așa cum mi-i aduc eu aminte. Și amintirile mele, la fel de vii, care se confundă unii cu altele. Poate fi o carte din mai multe cărți, ca ei și ele să nu se plictisească, să poată alege. Ar fi ca în Magicianul lui Fowles, cu prințese și Dumnezei  care există doar să vrei. Ar fi o carte cu mai multe planete, fiecare populată de Mici Prinți. Ar fi un lan de secară, plin de copiii care eram cândva și care evadam mereu de acolo, pentru că fiecare dintre noi era un holdencaulfield... Ar fi, din când în gând, și o petrecere, ca în Marele Gatsby al lui Fitzgerald, pentru că, știe toată lumea, cine are carte, are party. Ar fi mare înghesuială în toată povestea asta. Nu, nu aș vrea să locuiesc într-o carte. Eu aș vrea să fiu coperțile. Să-i strâng cu drag la un loc pe toți cei pe care nu îi voi mai regăsi niciodată în același loc ca odinioară.

(foto: la Shakespeare and Company Bookshop din Paris)

[arcaluinoi]

Inocența e ternă?

Noapte. Goană nebună. Nu știu exact încotro, dar trebuie să ajung cât mai repede. Farurile luminează suficient de departe, în față, drumul e liber... O frână bruscă. Zece metri de anvelopă chinuită. În lumina farurilor, o căprioară. Ies din mașină, mi-aprind o țigară. Am întâlnit multe pe drum. Unele le-am lăsat acolo unde le-am găsit, altele le-am cărat cu mine mai departe. Despre unele nu mai știe nimeni nimic. Pe cele lăsate în urmă nu le-a mai ridicat nimeni. Șeherezade, mici prinți, holdeni caulfielzi, inorogi... Drumul dinspre inocență încoace. Nonșalantul ”Ce-am avut și ce-am pierdut”, care se transformă într-o bună zi în ”Ce-am avut? Și, mai ales, ce-am pierdut?” Cât ține propta pe care ți-o pui ție, să nu te clatini în fața prezentului tot mai îndepărtat de trecut?

Am împlinit deja... Dar cine mai are nevoie de numere, de cifre? Acolo unde apar cifrele... Nu te poți întoarce la inocență așa cum urci într-o mașină. O poți povesti doar dinlăuntrul ei. Inocența e ca un lan de secară. Iar noi trebuie să stăm pe rând de veghe să nu depășim limitele lui. Înăuntrul lui nu există limite, doar în afară. Și avem mare nevoie de poveste. Cu fiecare poveste, Pământul se rotește în sens invers, spre copiii care am fost. În fața farurilor, Inocența mă privește blând, cu ochi de căprioară.

[arcaluinoi]

Duminicile mele cu Alexandru Andrieș

     Alexandru Andrieş seamănă foarte mult cu o zi de duminică. Nu întâmplător l-am ales de multe ori ca însoţitor perfect al cafelei de duminică dimineaţă, care are farmecul că după ce o termini nu trebuie să o iei la goană, ci poţi aştepta, liniştit, următoarea cafea. Poţi să stai şi-un an cu ochii în tavan, n-ai nicio treabă. Andrieş nu e un simplu artist-arhitect, ci un arhitect al simplităţii. Al stării de bine. Pe planeta lui îţi tot vine să mergi. Doar că nu în fiecare zi e duminică.

     Un prieten se verifică în timp, iar Andrieş nu m-a dezamăgit niciodată. Mi-a fost alături în ultimul sfert de veac, la bine şi la greu, dar chiar şi greul mi s-a părut mai uşor de suportat când mai întorceam un disc de-al său, deja bine „rumenit”, pe partea B. Discurile s-au mai prăfuit, casetelor li s-au mai dus luciul de pe bandă, am ajuns să îl ascult pe CD, chiar pe DVD... Dar lecţia domnului arhitect Andrieş a rămas aceeaşi. Interioarele sale sunt simple, dar pline de poveşti. Iar lecţia este despre simplitate. A trecut mai bine de un sfert de secol de la lansarea primului album Alexandru Andrieş, „Interioare”. Prima dată m-a atras coperta, altfel decât banalităţile care umpleau rafturile în acea vreme. Chiar dacă prima copertă i-a fost refuzată, cea prezentă era inteligentă, avea culoare, era cu oameni adevăraţi.

     Apoi au fost cuvintele „moşului” Lungu de pe copertă, iar apoi a venit adevărata surpriză. Când de mai peste tot răsunau versuri placide şi muzici siropoase, arhitectul Andrieş avea curajul să se arunce în poveste ca Alice în Ţara Oglinzilor. Poveşti despre tot ce îţi trecea şi nu prea prin cap. Poveşti cu şoricei, motani, fluturi pe perdea şi, desigur, Ea. Prezentă cam peste tot. După perdea, ghicită într-o maşină plecând prin ploi. În avionul care nu poate ateriza din cauză că pilotul are pe geam un morman de nea... tot Ea. Iar după aceea, eventual acceptarea singurătăţii cu un zâmbet pe buze, cu demnitate şi umor, refuzul de a-l da pe azi pentru mâine, refuzul de a curăţa firimiturile de pâine de pe masă, după ultima cină cu ea...

     L-am regăsit de fiecare dată pe Alexandru Andrieş cu aceeaşi plăcere. Am ascultat „Rock’n’roll” pânădimineaţa devreme, când dezlipeam ceaţa de pe geam. Am tocit discul „Despre distanţe” până le-am apropiat. Am ascultat concomitent două albume de-ale sale şi mi-a ieşit „Pofta vine mîncând-o pe Maria”. Am fredonat piese întregi în nopţile de emisiuni radio, aşa, mai spre dimineaţă, să nu audă şefii. Am rămas puţin „Interzis” ascultându-l „La telejurnal”. M-am uitat în „Trei oglinzi”, până am văzut, în sfârşit, un om fericit. Ba chiar am inventat un alt dicţionar, doar din priviri. Am ascultat „Vreme rea” pe vreme bună. Şi, mai ales, mi-am regăsit „Interioarele” neschimbate, de fiecare dată când merg acasă şi ascult cu prietenii muzică pe vinyl, detaşaţi, la iarbă verde, chiar dacă între timp praful de pe strada copilăriei s-a transformat într-un asfalt grizonat pe la borduri, chiar dacă acum avem atâtea... pick-up.

     Casele de aici nu-i cunosc povestea... Dar nici nu mai are importanţă, dacă după întâlnirea cu el ramai cu un zâmbet crocant sau nu, dar foarte interesant. E zâmbetul acela pe care îl ai când te uiţi pe un album vechi de poze şi te redescoperi aşa cum te uitaseşi. E amintirea color din faţa unor poze alb-negru. E bucuria care ţi-a dispărut din casă odată cu inventarea omului serios, a goanei după aur. E întoarcerea acasă. În fiecare duminică dimineața când îl ascult, Andrieș mă întorce într-o tinereţe forever young. Iar ridurile de pe frunte îmi alunecă, discret, în colţul gurii.

P.S. Atenţie! Acest articol conţine cuvinte fireşti, simple, luate din dicţionarul muzical al lui Alexandru Andrieş. A se lăsa la îndemâna copiilor.

[arcaluinoi]

Actorul și sălbaticii

Era în fiecare zi mai frumos, mai deștept, mai iubit. Și tot așa, până când măștile nu i s-au mai potrivit. ”Alte măști, aceeași piesă,  Alte guri, aceeași gamă,  Amăgit atât de-adese  Nu spera și nu ai teamă.”

[arcaluinoi]

Share

[arcaluinoi]

Amintirile mele nu sunt bolovani

Amintirile mele nu sunt bolovani, ci baloane. Sunt propriul meu zmeu înălțat. Viața toată e ca o călătorie în balon și ducem cu noi tot ce ne-a atins la un moment dat. Balonul meu are aripi de înger. Nu vreau să arunc nimic peste bord doar pentru a mă înălța, doar pentru că uneori e prea greu. Zburăm împreună mai departe. De-o fi să ne prăbușim, ne-om prăbuși împreună: eu și toți cei care au trecut prin trecutul meu, transformați acum în amintiri. Iar de nu, ce frumos ne va fi zborul! Nu, amintirile mele nu sunt bolovani. Sunt baloane.

[arcaluinoi]

Fericitirea

Fericitirea. Să citești pentru propria ta plăcere, în locuri liniștite sau nu, în confort relativ dar existent, de preferință fără a fi întrerupt, cărțile pe care vrei de luni bune (poate chiar ani) să le citești și care ți-au rămas pe raft, așteptând fără să se foiască, tăcute și cuminți, ca tu să ai timp. Eu am pus câteva de o parte:

[arcaluinoi]

Adevărul e întotdeauna scris la subsol, cu litere mici.

[arcaluinoi]

Viața ca un tryler (Big Boys Don't Try)

”The movie will begin in five moments The mindless voice announced All those unseated will await the next show.

We filed slowly, languidly into the hall The auditorium was vast and silent As we seated and were darkened, the voice continued:”

Ești ca un film excelent care nu mai începe odată. Doar trailere după trailere Se mai stinge lumina uneori în sală

dar doar din greșeală doar ca teaser, element de suspans și respirații în balans. Apoi iar trailere de tot felul, la filme pentru toate categoriile de spectatori. Mult zgomot, în 5D. Și muzici din soundtrackuri. După ce vocea se stinge, eu rămân pe loc tridimensional,

Ar trebui să am patru dimensiuni, a patra fiind timpul. But there is no time. Just space. That never ends. Between friends.

[arcaluinoi]

Ultima oară, ultima oră

Nu știi niciodată când e ultima oară. Nu știi niciodată când e ultima dată când vezi un prieten. Sau când ai ieșit ultima dată cu cineva. Când ai scos ultima dată un cort, când te-a prins ultima dată noaptea pe drum. Nu știi când e ultima dată când te cerți cu cineva. Nu știi niciodată când ai fost ultima dată tu, cel de dinainte de a te fi schimbat. Sau ultima dată când te-ai uitat în ochii cuiva care apoi a dispărut din viața ta. Unele lucruri se schimbă, unele se transformă, altele dispar pur și simplu. Nu știi când a fost ultima zi când ai fost copil. Ultima dată când te-a bucurat o carte. De desen. Ultima dată când ai jucat cărți cu grupul de prieteni pe care îl credeai veșnic și indestructibil. Ultima dată când ți-ai adus aminte ceea ce acum ai uitat. Ultima dată când te-ai bătut cu zăpadă. Ultima dată când ai făcut un foc pe malul apei unde ieșeai în serile lungi de vară din ce în ce mai scurte acum, nu știi când e ultima oară când aștepți pe cineva cu emoție. Nu știi când e ultima oară când ți-e dor de ceva sau de cineva. Nu știi când a fost ultima dată când ai avut în față pe cineva căruia să îi spui totul, fără măști, fără a-ți lăsa din gânduri prin sertare, poate e chiar acum.

  Poate e chiar acum.

[arcaluinoi]

Cafea cu aromă de ploaie

Călătoriile, evadările durează doar câteva zile. Parcă ai fi prins cu un elastic și nu te poți îndepărta prea mult de locul din care ai plecat. Iar când se întinde prea mult, te aruncă înapoi de nu te vezi. Dar poți vedea, mai departe, cât de aproape ai fost de locurile în care te-ai simțit bine, printr-o fotografie. Fie ea făcută și într-o după-amiază ploioasă, la o cafea. Locurile în care te simți bine sunt singurele care contează cu adevărat și în care contezi cu adevărat. Restul sunt goane. Restul e gone.

Restul e tăcere. Coffee or că n-o fi. Zaț the question. ”For I have known them all already, known them all: Have known the evenings, mornings, afternoons, I have measured out my life with coffee spoons; I know the voices dying with a dying fall Beneath the music from a farther room.”  (TS Eliot) 

[arcaluinoi]

Poveste de seară

Anul trecut aveam ca pet o mămăruță. Venea în fiecare zi pe balcon și de multe ori o găseam pe ecranul laptopului. I-am spus Laika. Semăna mult cu un like. De când m-am mutat, de fiecare dată când vin pe balcon, punctual, își face apariția un păianjen. I-am spus Adolf. Vine, își ocupă poziția, aceeași în fiecare seară. În seara asta am venit mai repede și l-am surprins cum alerga grăbit să-și ocupe locul. Acum e foarte atent ce scriu despre el. Deși pare out of focus, e foarte concentrat și parcă îl aud: ”Wow. World wide web! Heaven!”

[arcaluinoi]

Avioane de hârtie

Exercițiu de weekend: scrieți în câteva cuvinte simple, ușoare, vii, ce vreți să fiți când veți fi mari. Luați apoi cursorul și trageți ușor de colțurile ecranului de calculator, până ajunge de dimensiunea unei foi de caiet. Îndoiți ecranul de la mijloc și lăsați-i vârf și aripi.     Luați-l frumos apoi și faceți-i vânt. Bucurați-vă de zbor.