N-am pornit pe drumuri de munte și nici n-am avut-o pe Pisicuța alături pentru a-i descoperi pe urmașii lui Hogaș, pe care nici n-am fi știut unde să-i căutăm. Am pornit cu mașina pe drumul satelor uitate de oameni, de civilizație, dar care încă figurează pe hartă, deși mai au doar două-trei case și povestea a ceea ce a fost odată. Nu odată demult, ci acum vreo 30 de ani, înainte ca Ceaușescu să facă marele plan de strămutare a țăranilor și de ridicat blocuri la tot pasul. Nici n-a trebuit să mergem departe. Ne-am oprit aici, în Neamț, la vreo 40 de kilometri de Piatra, în comuna Păstrăveni.
* Locul unde trăiesc urmașii lui Hogaș cu ai lui Sadoveanu
Uitat de lume, la patru-cinci kilometri distanță de centrul comunei, ascuns de ochii trecătorilor printre lanuri de porumb, fără niciun indicator care să-ți spună încotro s-o apuci, e satul Spiești. Mai bine zis, ce-a fost odată satul Spiești.
Cu 60-70 de gospodării în anii ’70, cu școală și viața socială, satul e o umbră acum. E greu să ajungi fără ajutor, așa că întrebi sătenii încă din centrul comunei, dar fiecare te ghidează pe unde știe mai bine, nu neapărat pe cel mai potrivit drum. Așa ajungi să șerpuiești în neștire peste ogoare crăpate de secetă, să orbecăi căutând acoperișuri de case și, abia la final, să descoperi că, de la prima casă din Spiești și până la drumul principal, nu-s mai mult de doi kilometri pe drum drept. Ba chiar găsești o bornă kilometrică, veche și ascunsă de-un lan de porumb, pe care încă se mai vede, cu greu, scrisul: Spiești, 0,5 km.
”Ca vârstă, cele mai vechi așezări sunt localitățile Păstrăveni și Rădeni. Satele Spiești și Lunca Moldovei au apărut după reforma agrară din timpul lui Alexandru Ioan Cuza”. Cam atât aflăm despre Spiești de pe site-ul Primăriei Păstrăveni. În schimb, mai multe spun cei trei oameni care locuiesc încă acolo.
Trei case. Atât mai găsești în ceea ce a fost, odată, Spiești. O casă e părăsită, iar în celelalte două trăiesc familia Hogaș și Neculai Ioniță. El are gospodăria mică la intersecția drumului ce te scoate din Spiești la principală și ulița care duce la celelalte două așezări. La capătul drumului e casa soților Hogaș.
Pe Elena, am găsit-o ascunsă printre straturi, plivindu-și roșiile. E bucuroasă mereu de oaspeți, pentru că aici nu prea ajunge nimeni să-i întrebe de sănătate, în afară de rude și de câțiva vecini, care s-au mutat în centrul comunei, dar mai vin încă să-și cultive pământul. ”Dacă scrieți de noi, ne ajutați să tragă lumină? Eu-s Elena Hogaș și aici locuiesc”. Așa începe discuția.
Pentru că nu e român care să fi trecut prin anii de școală și să nu fi auzit măcar de Calistrat Hogaș, am întrebat dacă e doar o coincidență de nume sau chiar e rudă cu marele scriitor, ascunsă aici, în satul cu trei case. ”Ne tragem din familia lui Hogaș, dar de departe. Iar soacra mea era neam cu Sadoveanu. Suntem din familia lui și am ajuns să stăm izolați, dar ce să fac? Să stau la poartă și să aștept moartea? Eu am o pensie de 400 de lei. Soțul are oleacă mai mare, că am lucrat la mină, da-i vai de capul lui cu sănătatea! Din 1995, când am ieșit la pensie, aici ne-am mutat, că am văzut că la Păstrăveni n-am ce să fac. Când se lumină, mă scol, când se întunecă, mă culc. E greu. Am 62 de ani, iar, cum am lucrat în mină, mă dor toate, însă mergem înainte”, spune plină de viață urmașa celebrului stăpân al celebrei Pisicuțe.
Din povestea Elenei aflăm că, în 1972, când s-a căsătorit, în sat erau vreo 60 de gospodării, oameni care se vizitau și se ajutau de fiecare dată, povești spuse în fața porții, urări de sărbători și planuri de viitor. ”Totul s-a dus când cu Răposatul, care a făcut planul să ia terenul arabil de la oameni și să facă blocuri. I-a mutat pe toți în centru, în Păstrăveni, dar terenul lor tot aici a rămas și oamenii l-au luat la retrocedări. Așa că vin și pun straturi tot aici, că n-au pământ acolo. Avem și noi la Păstrăveni casă, dar numai 340 de metri de teren. Ce să fac cu el?! Aici am vreo trei-patru hectare, rămase de la socru, pe care le-am dat la asociație, și mai am vreo 10 prăjini pe care pun zarzavaturi”, povestește Elena Hogaș.
Drum asfaltat nu e, doar un drum de țară, care se înfundă la fiecare ploaie sau ninsoare. De apă sau canalizare n-a auzit niciodată Spiești-ul, iar electricitatea rămâne un vis frumos pentru cei care mai trăiesc încă aici. ”Mi-e frică, pentru că mai aud că evadează de prin pușcării și sper să nu vină pe aici. Mai sunt haite de câini, așa că pe jos nu mai pot să merg până acasă. Nu ne-ar strica dacă ne-ar trage lumină măcar, dar nu cred că se mai face ceva. Care au fost au murit, iar tineretul nu vine la țară. N-are la ce să vină aici. Ne descurcăm cum putem. Am fost și înzăpeziți. Dacă e drum bun, facem vreo jumătate de oră cu căruța. Iarna e mai greu. Animale sălbatice care să-mi atace gospodăria n-au fost, dar au mai fost mistreți sau căprioare care au răscolit pe aici. Am și câini, că n-aș putea fără, chiar dacă mai comentează vecinul că-i las în drum. Dar pe aici nu mai trece nimeni. Pe cine să atace?!”, ridică din umeri, a mirare, gazda noastră.
* Patru kilometri, distanța dintre civilizație și nicăieri
Căruța și calul rămân de bază pentru a ajunge la Spiești. Nu te trădează indiferent de vreme, iar familia Hogaș se folosește zilnic de mijlocul de transport tradițional. Între centrul comunei și Spiești sunt patru kilometri, după cum ne spune gazda, kilometri pe care îi străbate cel puțin o dată pe zi, pentru că trebuie să-și încarce telefonul mobil, fără de care nu ar putea cere ajutorul nimănui dacă e nevoie. Oameni nu prea ajung.
Poștașul n-a venit niciodată, iar pensia le-o lasă la casa din Păstrăveni, însă Elena Hogaș își amintește de-o întâmplare amuzantă de acum câțiva ani: ”Mergem la Păstrăveni în fiecare zi să încărcăm telefoanele, să ne aducem din mâncarea pe care o lăsăm la frigider, că o gătim aici, dar se strică, așa că trebuie s-o ducem acasă. Luam și apă tot de acolo, că mi-a secat fântâna din cauza secetei. E foarte greu. Nu am lumină, am doar o baterie de la mașină și mai pun radio ca să aflu știrile, să fiu la curent cu ce se întâmplă. Poștașul nu ajunge niciodată aici, da-mi lasă totul acasă, în Păstrăveni. Acum câțiva ani, ne-au pus cutie poștală, dar s-a furat după aia. Când am văzut, nu ne-a venit a crede, dar ne-au zis atunci că au ordin să pună câte o cutie la trei case. Aici sunt trei case de toate și la ce să pună dacă poștașul tot nu vine?! Dar, dacă a fost ordin…”
Oricât de greu ar fi, urmașii lui Hogaș au o gospodărie cu de toate. Straturile cu roșii, vinete și ce-a mai sădit Elena îți fac cu ochiul, iar de zidul casei sunt atârnate împletiturile din ceapă, ca să demonstreze că, și-n acest capăt de lume, se poate munci și trăi dacă se vrea cu adevărat. ”Vacă n-am putut să țin, pentru că nu puteam să duc laptele la centru pe drumul ăsta. Avem cal, porci, oi, rațe mute. Ne-am pus straturi cu vinete, ardei, roșii, dar, cum n-a plouat, nu s-au făcut prea multe anul ăsta. E de muncă și n-avem când să ne plictisim. Radioul merge în curte și auzim și noi știrile și câte o melodie și trece timpul… Munca ne ține în putere și așa ne și descurcăm, că viața-i grea”, spune Elena Hogaș.
Soții Hogaș nu mai sunt tineri, iar munca în mină și-a lăsat amprenta pe sănătatea lor, chiar dacă îi vezi plini de viață și glumeți. Apare, firesc și imediat, gândul la cât de repede ar ajunge un medic în Spiești, cât de repede ar găsi casele ascunse de civilizație, pentru a acorda primul ajutor. Și, totuși, Elena e optimistă. I s-a demonstrat deja că ambulanța ajunge aici, chiar dacă nu întotdeauna la fel de repede pe cât și-ar dori ori ar fi necesar: ”Ambulanța ajunge. Mai greu, dar ajunge. Chiar am avut aici un frate al soțului, care a făcut infarct și a căzut din picioare. Era pământul moale. S-au împotmolit, dar au ajuns. Era în sâmbăta Floriilor din 2011. Eu m-am luat de ei, că până vin moare omul, dar ne-a zis atunci că și dacă ar fi căzut lângă ei nu aveau ce să-i mai facă. Și au avut dreptate, că vărul a căzut secerat”.
I-am lăsat pe soții Hogaș muncind în continuare și ascultând știrile de la radio. Ne anunță că ne așteaptă în vizită și când vor tăia unul din cei cinci porci și se întorc la ale lor.
Din gireada de fân din fața casei, se aude scâncete. Câteva mogâldețe de ciobănesc. Sunt puii câinilor din curte, singurele suflete tinere care se mai nasc și mai speră la un viitor în Spiești.
* Neculai Ioniță – singur la răscruce de drumuri
Câțiva metri mai jos de casa familiei Hogaș, în intersecția care unește ulița principală din Spiești cu drumul care duce la șosea, locuiește Neculai Ioniță, un bărbat de 59 de ani, dar pe chipul căruia viața a săpat riduri măcar pentru încă pe-atâția ani. Acum e necăjit și, când aude că suntem de la ziar, ne și întreabă grăbit: ”Ați venit pentru c-ați auzit că m-au furat?”. Așa aflăm că viața în Spiești, unde mai trăiesc doar trei oameni, poate fi și riscantă, mai ales când unii știu că ești lipsit de ajutor. ”Am lucrat prin Iași, prin Roman, dar s-au închis fabricile și am venit aici. În Roman, unde am avut și apartament, s-a închis fabrica în 1998. Am vrut să mențin apartamentul și l-am închiriat, dar, la ce-am găsit pe acolo, m-am enervat. Acasă trebuia să fac treabă și nu puteam să fac naveta, așa că am vândut. Părinții erau bolnavi. Tata a zăcut 10 ani în pat, pe mama am ținut-o în pampers doi ani și jumătate și a decedat și ea. A fost greu pentru mine, pentru că pampers nu se găseau. Nu dormeam noaptea, până mi-am făcut niște relații și am început să primesc pachete. Familie nu am”, povestește omul.
Locuiește singur de doi ani. Drumul până în centrul comunei îl străbate cu bicicleta, însă iarna se duce pe jos. A rămas și înzăpezit, dar nu se plânge. Spune că-și face aprovizionarea pentru mai multe zile și așa se descurcă. Dacă are nevoie de-o pastilă, face patru kilometri dus, patru întors până la farmacie, dar sportul îl ajută: ”Am mai jucat fotbal, iar sportul te menține. Am fost cu legitimație pe la Danubiana, prin Iași în divizia C. Chiar și mersul pe bicicletă… când faci 10-15 kilometri pe zi te simți altfel”.
* ”Ne-au forțat să stăm în casă, ne-au bătut lemne să nu ieșim”
Nu drumul lung îl supără, nici lipsa oamenilor, ci faptul că a rămas fără obiectele care-i foloseau în casă. Din nou. ”Sâmbăta trecută mi-au luat de prin casă aragazul, butelia, toate sculele – cheie, ciocane, fierăstraie, sape, roți de biciclete, tot! Eram la cineva, ca om de curte, că ei au plecat la o nuntă. Aici, aproape, în următorul sat. Am sunat la 112, au venit, dar n-au luat amprente. Acum, trebuie să aștept să vină cei de la Târg la Poliția din comună, după care să înceapă cercetările. Eu bănuiesc pe cineva. Am un generator, care mi-a fost furat anul trecut, și l-a găsit Poliția pe la Târgu Neamț. Acum nu l-au mai luat, de aia mă gândesc c-au fost aceiași și au zis că, dacă nu mai iau generatorul, nu au cum să-i prindă. M-a rugat cineva să-i urc niște grâu în pod și a venit și-un copil în ajutor. Omul mi-a zis că mă așteaptă sâmbătă, dar i-am zis că nu pot, că mă duc la cutare, că se duce la nuntă. Copilul bănuiesc că a auzit și le-a spus hoților că nea Culiță n-o să fie sâmbătă acasă”, a făcut Neculai propriul scenariu legat de furt.
Prea multe surse de venit nu are. Familie care să-l ajute nici atât, dar spune că acum, cu un văr, a pus o livadă, câțiva metri mai departe de casă. Și speră să facă ceva, la fel cum speră să ia și pensie în viitorul apropiat. ”Acum trăiesc doar din ajutorul social. Mi-am scos și eu actele și sper ca la anul să iau și eu pensiile. Trebuie să merg la Iași, să-mi iau actele pentru cei nouă ani lucrați. Animale am numai păsări acum, că vaca mi-au furat-o acum câțiva ani. Alți hoți. Atunci, cu vaca, a fost cu mai multe probleme. Ne-au forțat să stăm în casă, ne-au bătut lemne să nu ieșim. A fost prin 2001. I-au prins pe toți, dar justiția… două luni și să deie banii pe vacă. Ce bani să dea țiganii?! Anul trecut am avut porci, dar acum sunt foarte ieftini și nu mai țin. Lucrez cu cineva la solarii și iau legume de la ei. Eu nu mai pun, că anul trecut a bătut gheața tare la noi și a distrus tot”, spune ridicând din umeri.
* Perioada de glorie la Spiești
Neculai Ioniță își amintește puțin diferit anii când s-a produs marea depopulare a satului în care trăiește. În schimb, amintirile despre trecut îi sunt frumoase și se luminează când povestește despre viața animată a Spiești-ului de altădată: ”Erau 44 de case, cu școală, cu absolut tot. Taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, era șef de echipă și ca un fel de șef de sat. Era consilier la CAP, mergea la ședințe. Se făceau serbări aici. Era frumos. S-a făcut un proiect să aducă curent electric. Au rugat-o pe mama, care avea șapte clase și era ceva pe vremea aia, să preia ea magazinul de aici. Dacă prelua magazinul, putea aduce și curent în sat și de toate. Dar mama a zis că nu se complică cu așa ceva. Bărbatul plecat, cine avea să mai muncească…? Ea n-a vrut și nu s-a mai făcut, așa că oamenii au început să plece. După ei, câte unul, câte unul au tot plecat”.
De plecat, a plecat și el, să muncească la oraș, să spere la un viitor mai bun, dar s-a întors. Și acum stă singur, într-o casă în care are și televizoare, dar nu se uită nimeni la ele, pentru că n-are rost să consume generatorul pentru câteva știri pe care le ascultă la radio. Cum oameni care să-i spună o vorbă bună nu sunt și nici animale care să-i ocupe prea mult timp, Neculai spune că se refugiază în alt univers: ”Eu sunt abonat la bibliotecă. Îmi iau un teanc de cărți și citesc în timpul liber. Nu mi-e frică. Hoții nu vin peste noapte, ci doar când știu că nu sunt acasă. Nu mi-e nici urât că m-am învățat”.
S-a învățat cu viața din satul cu două familii, la fel cum au făcut-o și vecinii lui. Nu crede că se va mai muta vreodată și nici nu are unde, așa că, până ce viața celor trei locuitori din Spiești va înceta, satul va rămâne pe harta comunei Păstrăveni, chiar dacă va fi satul cu doar trei case, din care una e părăsită.
La capătul lumii: Spiești – satul cu trei case în care trăiesc urmașii lui Hogaș N-am pornit pe drumuri de munte și nici n-am avut-o pe Pisicuța alături pentru a-i descoperi pe urmașii lui Hogaș, pe care nici n-am fi știut unde să-i căutăm.
