DE CE NU PUTEM AVEA LUCRURI FRUMOASE?
E o tradiție în familia mea ca fiecare generație să spună celei ce urmează că ceva e bolnav în țara în care trăiesc. Însă de ce să fac referire la istoria închisă a familiei mele, când literatura unei întregi națiuni spune același lucru, acompaniată de pressă și de societatea civilă?
Poate că rândurile care urmează sunt scrise din frustrare. Ce cuvinte stranii sunt împrumuturile din franceză! Ele fac ideile să pară neașezate. Cu mult înainte să simtă frustrare, românii au simțit străvechea ciudă. Știu stimații cititori că ”ciudă” e un cuvânt slav, însă în toate celelalte limbi ce îl păstrează, înseamnă miracol? Nu e straniu ca, în noaptea timpului, când a pătruns în limba noastră, ceva atât de măreț precum miracolul să se fi mânjit de ceva atât de murdar ca invidia?
Să luăm alt cuvânt, apelativul ”bă”. Limba română e singura care consfințește o manieră de a-l adresa pe celălalt cu lehamitea de a nu îl numi. Iar aceasta nu se întâmplă, oare, fiindcă celălalt e obișnuit să răspundă la ”bă”, ca un câine sau un cal?
Fie că e frustrare sau ciudă ce pune în mișcare felul românilor de a vorbi despre sine, critica vieții lor se alcătuiește pe marginea disfuncției; durerea, mânia și revolta vin din disconfortul, incompetența și dezordinea zilnice, mai ales în cotloanele ce răspund nevoilor vitale, ca școlile, spitalele, instituțiile publice sau pușcăriile.
Spre exemplu, mizeria din spitale pare a-i primejdui în chip degradant pe pacienți. În timp ce oamenii se zborșesc că pacienții sunt scopul ultim al spitalului, uită că medicii, asistentele, femeile de serviciu, ”sistemul” și stăpânii săi petrec mai mult timp în aceleași saloane decât orice bolnav, că cei în a căror putere stă să facă ordine și curat se mulțumesc cu igrasia, bacteriile și haosul. Oamenii uită că dascălul petrece o viață întreagă în școala murdară și violentă, că gardianul e condamnat în temniță până la pensie, că funcționarul public stă în mucegai și duhoare mai mult decât contribuabilul, iar îngrijitorul de orfelinat vede mai multă cruzime decât simte orice unic copil. Și sunt mulțumiți așa, nu îi deranjează nici murdăria fizică, nici cea a experienței, le îndură pe amândouă pentru mărunte remunerații, otrăvindu-și mintea și trupul. Pe scurt, spurcându-se.
Dar a vorbi despre josnicia celor ce îndură mizeria în instituții distrage atenția de la cei ce o cultivă în propriile case. Nicăieri în lumea ”civilizată” (ce mediocru ideal, și totuși de neatins!) nu s-a întâmplat ca omul să împartă un apartament de bloc cu porcul, jertfindu-și sănătatea și confortul pentru o economie de câteva monede. Așa cum nicăieri în lume nu e un fenomen societal mediatizarea violului unei bătrâne de un bărbat tânăr, aducătoare de plăcere nu înțeleg cui, dar savurată de atâția.
Spurcare sinelui e un reflex înscris în genetica acestei culturi. Să luăm biserica, care a știut să cultive întru blândețea lui Hristos cruzimile legionarilor. În numele ei, oameni nevinovați au fost agățați în cârlige de carne de tineri evlavioși. Azi, credința unora stârnește indignare altora la marile sărbători. Spre exemplu, la pelerinajul Sfintei Parascheva. Știu, oare, stimații cititori de ce fața Sfintei e acoperită de un giulgiu? Fiindcă prea mulți pelerini, sărutând-o, o mușcau ușor, sfâșiind bucăți din piele pentru a le scuipa apoi în flaconașe cu vată și a le duce acasă. Să furi în însăși clipa adorării e ceva ce doar aici se poate întâmpla.
În colțul opus al societății, pornografia, întâlnim aceleași ciudățenii. Știu stimații cititori că majoritatea căutărilor ”român” într-un director de pornografie dau ca rezultat videochat, în care bărbați și femei se prefac a face sex unul cu celălalt, de parcă prefăcătoria le-ar face pe ele mai puțin curve, pe ei mai puțin homosexuali? Să te înjosești public prin prostituție fără a trăi măcar plăcerea sexului, iată ceva cu totul nou!
În ce direcție să o luăm dinspre prostituție: politică sau sex?
Să începem cu sexul. Sau doar întâlnirea. Nicăieri nu am mai văzut ca, pe site-uri de socializare, cineva să flirteze furând identitatea altcuiva, iar în clipa întâlnirii și a dezamăgirii, să fie uimit de refuz. Cu siguranță, cel ce face astfel are așteptarea ca, pus în fața faptului împlinit, celălalt să primească înjosirea de a fi fost înșelat și să se predea unei persoane nu doar urâte, ci și mincinoase. Iată cum prea mulți (”o massă critică”) văd înjosirea drept ceva de la sine înțeles și reflexiv: singur să te calci în picioare.
Cât despre hulita politică, o singură ciudățenie merită amintită aici: dacă în lumea largă politicienii se prefac amabili unul cu celălalt pentru a se înjunghia în spate, în România mizeria, bălăcăreala sunt fațada unor nevăzute prietenii. Dacă nebunia supremă e să te prefaci a fi nebun, nu e, oare, o supremă mizerie să te prefaci mizerabil, fiindcă vorbim atunci de mizerie de propriul drag?
Dar viața de zi cu zi, să fie ea altfel? Nicidecum! În lumea întreagă, o bijuterie strălucitoare, o țesătură fină, un chip frumos atrag priviri și zâmbete. Doar aici, frumusețea celuilalt provoacă oamenii să horcăie pe stradă precum porcii, în acceptul tacit al trecătorilor. Peste tot în lume, bărbații strigă după femei, însă doar românii, în loc să le facă avansuri sau complimente vulgare, le înjură, așa cum doar ei se desfată răcnind înjurături trecătorilor în orașele străine.
Zbierătul și guițatul sunt și formă, și substanță pentru majoritatea trăirilor publice. După incendiul Colectiv, din marea de tragedii aducătoare de audiență, televiziunile aveau la dispoziție ușurarea unui apelant că prietenul său fusese „internat” la institutul de medicină legală, sau durerea unui tânăr prea copleșit de griji pentru prietenii săi pentru a răspunde reporterilor. Nu. Dintre toate clipele sfâșietoare, cea aleasă și difuzată la nesfârșit era criza de isterie a unei protestatare adolescente că ”ne mor copiii”.
Zbierătul și guițatul nu doar însoțesc, ci creează marile probleme ale agendei publice. Ce altceva e referendumul pentru definirea familiei decât prilejul unei vome intelectuale ce ține loc de efectivă politică, efectivă legislație? Iar cel ce acceptă discuția, nu primește să se înjosească singur, ca preț de intrare la marele balamuc?
Centenarul. Nu voi dezbate de ce anume au ales românii, ca act de întemeiere, dislocarea și înfrângerea celuilalt. Dar, dacă tot e acesta prilejul ales, nu e ciudat că, după ce au avut timp un secol să organizeze sărbătoarea, singurele lucruri bine pregătite sunt zbieretele și ura, iar acestea vor mânji în chip de nespălat jubileul nașterii acestei societăți? Același lucru îl întâlnim în toate simbolurile, puse în valoare fiecare cu o murdărie de neșters. Nu e nimic greșit în a identifica ”spiritul românesc” cu balada Miorița. Nu e însă bizar că cei ce au făcut alegerea, în loc să admire felul în care un tânăr (”îndrăgostit de moarte, ca toți tinerii bărbați”, vorba Virginiei Woolf) contemplă întâia oară Marele Necunoscut, sunt tot cei care ceartă personajul că ar face bine să pună mâna pe par, că e un fătălău, că mai bine s-ar apăra, anulând însuși prilejul superbei contemplații?
Într-atât de obișnuită a devenit spurcarea, că societatea noastră, construită pe cultul jertfei, ca toate societățile, o admite drept formă legitimă de sacrificiu și deseori o pretinde ca preț. De câte ori nu se întâmplă ca un elev prea înzestrat să fie chinuit de profesori pentru a-și cenzura singur înzestrarea, ca un artist să își urâțească lucrarea pentru a nu stârni patimile altor artiști, ca un politician să își împăneze ideile de înjurături pentru a atrage simpatie? În definitiv, oameni cruzi și maligni ca Vadim Tudor există oriunde, dar nicăieri în maniera lui atât de căutat dezgustătoare de a fi crud și malign. Îmi amintesc înțeleptul sfat al diavolului bătrân către cel tânăr din cartea lui Tolkien: secretul de a cumpăra sufletul unui om e să îl faci să îl vândă pe nimic, pierzând și sufletul, și răsplata pe care o aștepta în schimb.
Iată enumerate răspunsurile întrebării din titlu. Fiindcă cei ce pot să le facă trebuie să accepte că opera și persoana lor trebuie desfigurate pentru a se înscrie în propria națiune. Și nu acceptă.
În călătoriile mele, niciodată nu am ascuns faptul că aș fi român, fiindcă nu am simțit că m-ar rușina. Nu, rușinea de a fi român am trăit-o doar aici, în țara mea, prin felul cum mizeria zilelor se lipește de spirit. Dar nu aș vrea să se înțeleagă că îi cred pe români mai puțin buni, mai puțin inteligenți, mai puțin demni. Nicidecum. Cele mai bune, mai frumoase și mai interesante persoane pe care le cunosc sunt români, dar poate și fiindcă români sunt și majoritatea cunoscuților mei.
Nu e adevărat nici că nu există măreție în societatea noastră. Dar, când sfera publică, singurul mediu în care filosofia, arta, buna guvernare și împărțirea dreptății pot trăi, e atât de calculat și de sârguincios contaminată, le ucide sau le obligă să migreze în viața particulară, în care sunt cel mult virtuți și nu filosofie, artă, bună guvernare sau dreptate. Acolo, în viața ascunsă a fiecăruia, există virtuți în pofida sau împotriva societății mai largi. Iar de aici deducem că societatea noastră e fie inutilă, fie periculoasă pentru ființa morală. Iar de aici deduc eu că, poate, nici nu ar trebui să fie.
Gabriel Miloia