Inteligența emoțională a copiilor-Jocuri și recomandări pentru un EQ ridicat-Lawrence E.Saphiro
Sub pretextul că am un bebe citesc cărți de parenting. Adevăratul motiv pentru care le citesc este că, în primul rând, sunt accesibile ca informație, nu folosesc un limbaj pretențios și nici foarte specializat și, în al doilea rând, trebuie să le scot pe ochi părinților mei toate greșelile pe care le-au făcut în educația mea. Ce, doar nu credeați că sunt responsabilă pentru gărgăunii care roiesc în capul meu, nup sunt inculcați, sau cel puțin asta reiese din tot ce am citit până acum despre acest subiect…mai puțin din cartea asta.
Spre exemplu “Încercând să le sporim stima de sine prin laude și atenție, am devenit prea permisivi în ceea ce privește disciplina și avem așteptări prea scăzute. Creând o lume a copilăriei inocente asemănătoare celei din animațiile Disney, am pierdut din vedere că stresul și disconfortul fac parte din experiențele cu care se confruntă oamenii, în aceeași măsură ca iubirea și grija afectuoasă.” Whaaaaaait a minute…adica nu trebuia la o chestie negativă să sară cu cinci pozitive care să șteargă efectul celei dintâi și să nu lase sechele, în genul “ai lăsat jucăriile împrăștiate dar oricum uite ce frumos ai aranjat ciucurii la covor, ai desenat căsuța, ce frumos ai cântat cântecelul, ai mâncat tot din farfurie și...încă ceva mai trebuie ca să fie cinci”. Răspunsul e nu.
Ia mai fiți atenți o tură: “Internetul și serviciile on-line le oferă copiilor noi moduri de a învăța și de a comunica. În loc să-i izoleze, progresele tehnologice par să-i unească pe oameni, depășind barierele reprezentate de distanțe sau prejudecăți”. In your face (adica my face că aveam prejudecăți). Toate afirmațiile făcute sunt foarte bine susținute cu argument, studii științifice și alte alea, astfel încât …m-a convins, îmi las soțul să-și facă fata it-istă. S-au dus pe apa sâmbetei ideile mele de a o face ambassador, cine știe, în viitor probabil ambasadorul va fi tot un calculator cu ceva soft interesant.
Una peste alta, mă deranjează foarte tare când copiii din bloc trec pe lângă mine ca pe lângă un stâlp, nu tu bună ziua, nu tu dă-te mai încolo și parcă îmi vine să-I mulțumesc lu bunică-mea cea pisăloagă pentru obsesiva întrebare : “Cum spui la doamna?”. Sper că ăsta nu e un semn că îmbătrânesc și mă transform într-o tanti ofticoasă neiubitoare de tineret. Imposibil.
Vreți cartea, scrieți-mi pe facebook și v-o trimit.