“Viața e frumoasă
Vărsa lacrimi sărate pe pomeții obrajilor, lucindu-i perii mari printre smocurile de păr zbârlit. Se ghemui cu picioarele la piept și icni, suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. Membrele ei zvelte în rochia de mătase albă îi erau reci, conectate printr-o împletitură de fire părelnice la sufletul sumbru. Ochii de culoare cafenie-gălbuie îi erau mult mai sângeroși decât buzele și nasul cârn. Era rănită de toate problemele prin care trecea. Fără vlagă, se întrebă ce făcuse oare de-i îndepărta pe toți. Își făgădui, de undeva din strafunduri, să nu se mai încreadă și să nu mai iubească pe nimeni, niciodată. Nevoia de alți oameni se termină cu durere. Cu un chip de compătimire, o bătrână se alătură zidului rigid clădit în jurul ei. Își lăsă săculețul umplut de târguieli proptit de piciorul băncii și grăi:
— Nu-mi vei spune ce necaz ai, donșoară?
Își șterse lacrimile și ridică genele spre bătrână. Nu era pregătită pentru o confesiune sinceră, dar nici nu voia să fie nepoliticoasă, lăsând întrebarea în aer.
— Unele necazuri nu pot fi rostite. Îți ard inima atât de tare încât simți că, dacă ai vorbi, ar lua foc întreaga lume, răspunse într-o suflare apăsătoare.
— Nu-ți spui necazul. Nu știu ce foc e în inima ta, dar să dea Dumnezeu să se stingă, cu timpul.
Rămase mâlcă și așteptă ca femeia să plece acasă la familia ei, dar nu se întâmplă asta. Dorind să o salute de rămas-bun, bătrâna interveni înaintea ei gesticulând cu brațul stâng în semn de așteptare. Oftă greoi.
— Viața e frumoasă, donșoară, răspunse confientă. Fata așteptă încruntată o explicație mai concretă la acel răspuns himeric pentru ea.
— Viața e frumoasă, repetă. Privește acest peisaj tomnatic! Dansul lin al frunzelor ruginite, ciripitul duios al păsărilor golașe, glasul copchiilor zglobii ce aleargă în jurul parcului, cerul cromatic...toate aceste lucruri...
— Viața nu e frumoasă! Viața e aspră și tristă, răspunse fata mâhnită. Bătrâna rămase uimită de modul ei de gândire. Scoase o hârtie din buzunar pe care o mototoli și o aruncă subit pe poteca pavată din față, atrăgându-i atenția fetei.
— Donșoară, viața e frumoasă, repetă cu tărie. Privește această hârtie aruncată cu intenție jos! Ea reprezintă rușinea care pătează viața, iar această rușine e provocată de noi, oamenii. Ne folosim de răutăți pentru a strica frumusețea vieții. Rănim, judecăm, părăsim, profităm de slăbiciuni, sentimente și după, ca rezultat, avem pretenția să fim fericiți. Dacă nu obținem asta, aruncăm vina fie pe Dumnezeu, fie pe viață, ceea ce e greșit. Să găsești un om bun e greu, dar nu imposibil. Pentru a ajunge la acel om trebuie să înduri anumite suferințe. Știi cum e: nimic bun nu vine repede. Îi atinse obrazul fetei cu mâna zbârcită și se ridică, trăgând spre plecare săculețul încărcat.
Pierdută în cuvinte înșirate, fata își pironi privirea la hârtia aruncată. La ridicare, o apucă între degete și o desfăcu. Cu un scris colosal, hârtia cuprindea: 'NU LĂSA CA VIAȚA TA SĂ FIE PĂTATĂ CU ASTFEL DE HÂRTII!'. Mesajul îi aduse un surâs pe față, lăsând durerea ei să i se împrăștie în întregul parc.”
http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com
