#texte compuse

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

“M-am cățărat pe scaunul de lângă șemineul cărămiziu, ținându-mi palmele reci în fața acestuia. Eram precum un țurțure, înghețată și neclintită. Mirosul de cozonac îmi inundară nările, iar țesătura groasă de bumbac ce îmbrăca parchetul îmi gâdila degetele picioarelor. Mi-am întors capul în direcția bărbatului cu care venisem și care își găsise ocupația de a sparge lemne în spatele casei. Nu doar că era îmbrăcat în negru consecutiv, dar și caracterul lui luase o reacție impasibilă. Zgomotul produs de topor fu diminuat de vocea gravă a bătrânului care ne primise cu atâta ospitalitate.

— Nu e așa cum pare. Are o inimă de aur, replică privind în aceeași direcție ca și mine.

— Cine, bărbatul acesta? adaug, deși știam cine era subiectul conversației începute.

— Da. Pot să zic că a crescut în mâinile mele. Din exterior, pare o persoană dură, nemiloasă, cu sufletul de piatră. Dar nu e deloc așa, fata mea. Îți pare o persoană nemiloasă?

— Nu, nu mi se pare. Așa este.

— Mai uită-te o dată la omul de care zici că nu are suflet. Poate că rănește pentru că a fost rănit. Poate chinuie pentru că a fost chinuit. Eu nu i-am făcut nimic!

— Poate, răspund mai mult pentru mine.

— Poate că se poartă așa ca să îți dai tu seama. Nu ești doctor? glăsui punându-și o față curioasă, deși eram convinsă că bărbatul de afară care era rănit ca și mine, îi povestise despre jobul meu.

— Ba da.

— Când tratezi, cauți o mulțime de cauze. Dar, ca să cunoști un om, îl privești doar o dată? E ușor să etichetezi oamenii, fata mea. Ochiul înșală, mintea surprinde. Privește cu ochiul sufletului. Sufletul nu te va înșela niciodată, încheie discuția oferindu-mi o felie de cozonac și lăsându-mă să fiu purtată de gânduri. Avea dreptate, dar niciunul dintre noi doi nu era pregătit să-și descopere sufletul, după ce scrijelituri primise în trecut. Totuși, trebuia să încerc. Un om care cunoaște suferința nu va mai răni la rândul său, nu?”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“— Știi că mi-ai spus...că trăiesc într-o țară a cărei limbă nu o cunosc. Ai dreptate. Chiar ai dreptate. Nu cunosc limba asta. Nu voi avea nici timpul și nici ocazia să învăț limba asta. Au trecut multe femei prin viața mea, știi? Dar doar așa, ca femei. Au venit și au plecat... Cine s-a uitat la mine s-a îndrăgostit. Știi că sunt un om dur, puternic. S-au îndrăgostit de duritatea și de puterea mea. Dar tu...Tu...Te-ai îndrăgostit de urâțenia mea, de slăbiciunea mea. Eu ți-am atins părul. Tu mi-ai atins amintirile...Eu te-am sărutat pe buze. Tu, pe rănile mele. Mi-ai zis că cunoști oamenii după rănile lor, doamnă doctor. Ești de toată stima. Chiar îi cunoști. Uneori, oamenilor li se frânge inima. Inima se frânge... Dar omul nu observă. Când eram mic, am căzut. Mi se rupsese mâna. Dar normal că nu am observat. Mi-am văzut de drum, fără probleme. Apoi, cineva mi-a zis:'Ți s-a rupt mâna, uită-te!' Când m-am uitat, mâna mi se legăna așa... Știi că durerea fracturii se simte mai târziu. Așa e și cu frangerea inimii...Se pare că la fel se simte și durerea inimii frânte. Nu îți dai seama până nu îți arată cineva. Nu cunoști acel sentiment. Nici nu știi cine ți-a frânt inima. Doamnă doctor, poți să trăiești cu inima frântă? Tu știi, ești doctor. Se poate trăi? Mulțumesc...Poate, într-o zi, o să-ți spun asta când o să fii trează. Poate că și un urât poate spune vorbe frumoase, nu poți să știi...”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“— Așază-te aici, draga mea! O să-ți povestesc ceva.

Căldura toropitoare a anotimpului vara se diminuă pe la ora nouă seara când bunica mă invită să privim stelele și să ne molcomim sufletele. Aveam năzuința de a-mi expune ofurile în privința vieții doar ei, doarece deși conștientizam că străbătuse numeroase mocirle de greutăți pe care încă le mai străbătea, înțelepciunea pe care o punea în fiecare taifas era neobișnuită. Studiase puțină carte, dar experiențele vieții o marcase enorm. Se cufunda zilnic în lectură și nu era vedere să nu-și reverse noile informații acumulate. Moștenisem istețimea asta de la ea. Imediat ce mi-am așezat rochia albă cu mâneci fluture și brodărie, mi-am ridicat ochii căprui dornici de a asculta o nouă poveste.

—Era odată o femeie. La un moment dat a văzut un scorpion care se zbătea în apă. A întins mâna, replică folosind neîncetat gesturi subtile și expresii faciale care îți stârneau interesul aemenea unei piese de teatru intitulată "Romeo și Julieta". S-a gândit să-l scoată din apă. Scorpionul a înțepat-o imediat. Tânăra a întins iar mâna să-l ajute. Scorpionul a înțepat-o din nou. Ortacii au întrebat-o: "Ce tot faci? Lasă-l în apă! Te tot înțeapă". Femeia a râs și le-a spus: "E în firea scorpionului să înțepe. Firea mea e să iubesc", adăugă bătrâna mea intrând în pielea protagonistei. Tăcerea nu dură mult că continuă. Asta e viața. Există în ea și bine și rău. Dacă ai fi lovit înapoi, ai fi fost și tu ca el. Iar lumea noastră dă pe dinafară de rele. Nu e nicio scofală să lovești. Înțelepciunea e să întorci celălalt obraz. Iar aici, totul căpătă sens și îi dădeam dreptate ca întotdeauna. Fii mereu așa cum ești! Alege mereu binele, termină în final zâmbitoare, mângâindu-mi spatele și îndemnându-mă să privesc cerul senin îmbrăcat de stele și de luna umplută ce atârnă agățată de acesta, luminând așezarea noastră.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

“Tânărul își ciocnise paharul pe jumătate umplut cu whiskey de paharul moșului, apoi grăi:

— Ai dreptate în ce zici. Fiecare se zbate pentru el.

— Frumos, adaugă moșul ce era mult mai treaz decât omul din fața lui. Ascultă! Dacă pornești pe drumul pe care l-a deschis altcineva, o să ajungi unde vrea acea persoană. Nu unde vrei tu. Trebuie să preiei tu frâiele. Recunoștința e o povară foarte grea. Dacă ești recunoscător față de o persoană care nu merită, se va folosi de asta până la sfârșit. Și te va obosi într-un hal fără de hal, pălăvrăgi moșul folosindu-și mișcările sale inevitabile. Vorbele sale erau des înțelepte și citea sufletul omului fără să-l asculte. Iar tânărul îmbătat în alcool din fața lui, suferise prea mult...din dragoste, din inocență, din vulnerabilitate. Adaugă apoi o narațiune îmbrăcată cu tâlc:

Stridia este cel mai nebun pește din mare. Nu poate fi prinsă la mână. Este foarte greu să pescuiești, huh? Într-o zi, o stridie se uita fix așa la momeala din capătul cârligului, glăsui moșul benoclându-și ochii albaștri spre receptor. A înșfăcat-o imediat. Pescarul cum a simțit, a tras undița. Stridia era foarte surprinsă. Pescarul a aruncat-o într-o găleată albastră. Și stridia a spus: 'Totul s-a terminat. Sunt terminată. Sunt moartă.' În timp ce se gândea la asta, un alt om a venit. A băgat mâna în găleată, a scos stridia afară și a aruncat-o în mare! Pescarul a întrebat: 'Ce crezi că faci?' Dar omul a spus: 'Stai, așteaptă! Uite! Dacă într-o bună zi, într-o astfel de găleată te vei afla tu, neajutorat ca o stridie, vreau să cred că există cineva care să te elibereze'. Omul a spus: 'Asta e ce trebuie să sperăm!'”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com